Cu o grevă nu se face primăvară

Despre greva profesorilor este vorba, desigur. Aici, aş propune o corectură. Unora, ba chiar multora, s-ar putea să nu le fie chiar pe plac...dar ce să fac...amicus Plato sed magis amica veritas! Atributul acesta "profesor" face trimitere clară şi necesară la o profesie. Una dintre cele care, pentru a fi însuşită şi exercitată cu succes, cere la rîndul ei o vocaţie foarte pronunţată. Desigur, un îndelung efort de pregătire şi timp pentru a dobîndi, dincolo de cunoştinţe, abilităţi şi capacităţi de operare, deprinderi şi expertiză. Lucrul este valabil pentru orice profesie demnă de acest nume, iar aceea de profesor nu face excepţie. Nimeni nu se naşte "profesor" şi nimeni nu ajunge la cote profesionale într-un "meşteşug" oarecare, fără un îndelung efort individual de învăţare, dezvoltare individuală şi practică. În România ultimilor cel puţin cincizeci de ani, lanţul de condiţii şi trepte pentru formarea profesională a celor care au înscris în cartea de muncă cuvîntul magic "profesor" a fost în întregime distrus.

Vocaţia necesară meseriei de profesor, descoperirea, cultivarea şi dezvoltarea ei au ieşit de pe orice hartă a criteriilor de evaluare, recrutare, promovare sau eliminare a cuiva în şi din sistemul aşa zis "educaţional" hrănit, adevărat, doar cu firimituri din resurse publice. Instrumentele psihologiei educaţionale, ale sociologiei educaţiei, ale ştiinţelor cognitive, transformate revoluţionar în ultimi 50 de ani, reprezintă tot atîtea continente marcate doar de pete albe în parcursul aşa zis profesional al marii majorităţi a celor care intră astăzi într-o clasă cu elevi, ţinînd la subsioară un catalog.

Ştiinţa de a învăţa pe cineva ceva, o materie, un corp de cunoaştere oarecare, presupune cunoştinţe speciale, dincolo de domeniului de referinţă, susţinute şi completate de abilităţi practice, deprinderi şi capacităţi de perfecţionare care nu au venit niciodată şi nu vin nici azi la pachet cu nici o diplomă de studii, fie ele şi aşa zis "superioare". Ca să le aibă cineva, prin urmare, trebuie să le dobîndească într-un mod sistematic şi să le practice sub îndrumare, o bună bucată de timp. Capitolul formare profesională a profesorilor noştri, repet, cel puţin în ultimii 50 de ani, este o tristă, hidoasă caricatură a ceea ce ar trebui să fie bagajul profesional standard al "Profesorului". Asta nu înseamnă că nu am avut şi nu avem la catedre oameni care au atins sau care ar putea atinge standarde profesionale respectabile. Ei există în orice sistem, oricît de grav avariat şi de rău condus ar fi acela. Doar că aceştia reprezintă excepţia, iar prin clasele şi orele "excepţiilor" trec în cel mai bun caz doar 1% dintre elevii care parcurg circuitul învăţămîntului din România. Adică "excepţiile derivate". Pentru grosul cohortelor şi performanţele lor şcolăreşti vorbesc evaluările care atestă prăbuşirea totală a zestrei educaţionale dobîndite, cantitativ şi calitativ, masificarea abandonului şcolar, a analfabetismului total şi a analfabetismului funcţional din România. Sute de mii, peste alte sute de mii, peste alte sute de mii...de copii şi tineri în fiecare an! Cît despre interesul, mijloace, resursele disponibile şi alte condiţii necesare pentru ca şcoala, ca mediu de interacţiune socială, să îşi realizeze funcţia de "instituţie pentru perfecţionarea profesională", mai bine să nu vorbim. Oricum nimeni de prin caldele şi otrăvitele de politica de gaşcă cuibuşoare p.c.r-p (pile-cunoştinţe-relaţii politice) numite, nu se mai ştie de ce, "inspectorate şcolare" habar nu are despre ce este vorba în propoziţie. Consecinţa tuturor celor de mai sus este una singură: în loc de "profesia de profesor" şi profesionişti ai ei, în sistemul de învăţămînt din România avem predominant doar "ocupaţia de profesor", adică nişte angajaţi ai statului care iau un salariu pentru care teoretic trebuie să bifeze nişte ore de prezenţă la locul muncă. Despre standardele morale care, în mod necesar, ar trebui să armeze comportamentul profesional al celor mai mulţi dintre aceşti oameni, ocupaţi, cum spuneam, să intre cînd şi cînd la ore şi să ia un salariu, în fiecare lună, ar fi nedrept să vorbim izolat. Ele urmează cursul general al societăţii româneşti, adică din ce în ce mai puţin şi din ce în ce mai jos, către starea de neant perfect definită de Caragiale: Unde nu e moral, acolo e corupţie şi o societate fără prinţipuri, va să zică că nu le are! Standardele morale, în general, şi cele profesionale, în mod particular, ca standarde sociale, nu mai există. Acolo unde mai operează, ele sunt doar standarde morale la purtător, adică fiecare după cum crede şi după cum îl mînă conştiinţa. Azi aşa, mîine altfel, ori poate nici aşa nici altfel, nici azi, nici poimîine.

Crede cineva că o grevă, urmată eventual de nişte cîştiguri salariale, rezolvă de la sine vreuna dintre problemele de sistem ale învăţămîntului public din România? Mă rog, n-are decît oricine să se îmbete cu orice tip de apă chioară vrea. Eu nu zic, salariile agajaţilor statului care pontează la locul de muncă prin şcoli trebuie puse undeva mai sus pe scara veniturilor profesionale decît cele ale muncitorului necalificat de pe şantier. Ironia tristă şi tragică a soartei este însă aceea că mulţi dintre greviştii noştri de azi, chiar dacă nu văd, nu înţeleg sau nu au chef şi nici interes să accepte, au devenit doar nişte "muncitori necalificaţi" pe şantierul de demolări educaţionale, numit învăţămîntul public din România.