Cum vă place: Emmanuel Holland sau Marine Francois?

Nu este cazul să verificaţi de mai multe ori numele candidatului pe care francezii l-au trimis la Palatul Elysee în urma votului de duminică. Cele două personaje fictive din titlul articolului, rezultate din împerecherea "miciurinistă" a numelor competitorilor reali cu cel al omului care va părăsi funcţia prezidenţială, îngropat sub muntele de nemulţumire şi oprobiu al conaţionalilor săi, este doar un joc care ne ajută să punem în oglindă mandatul încheiat cu cel care va fi deschis de noul Preşedinte al Franţei. Altfel spus, să putem discerne de unde pleacă şi încotro purcede "Republica", în următorii cinci ani.

Atît Emmanuel Macron, cît şi Marine Le Pen au făcut eforturi considerabile, în campania electorală, să îşi afirme diferenţele radicale ale poziţiilor pe care le apără fiecare, dar şi pe cele care marchează ruptura cu mandatul Hollande. Cu toate acestea, oricare dintre ei a preluat mandatul de la Elysee, nu va putea ignora moştenirea Preşedintelui plecat din funcţie şi cu atît mai puţin trece peste ea, ca şi cînd nu ar exista. De la configuraţia scenei politice, pînă la funcţionarea instituţiilor de stat şi de aici la problemele agendei europene şi internaţionale, noul Preşedinte este obligat să se lovească, cel puţin în prima jumătate a mandatului său, de ceea ce i-a lăsat moştenire predecesorul.

Aşa se face că proaspăt desemnatul Preşedinte al Franţei va avea ca primă temă a agendei sale politice, alegerile din iunie. Spre deosebire de ficţiunea-aberantă pe care am creat-o noi în Constituţie - un Preşedinte care la preluarea mandatului îşi anulează şi extirpă orice identitate şi program politic - în Franţa (ca şi în SUA) Preşedintele nu numai că nu este obligat să îşi altereze în vreun fel identitatea politică, dimpotrivă, este ţinut să folosească întreaga putere a mandatului pentru a realiza un program de guvernare a cărui identitate este dată de partidul din care provine şi a cărui realizare se sprijină pe o susţinere parlamentară creată, în pricipal sau exclusiv, tot de partidul de provenienţă al Preşedintelui.

În cazul noului locatar de la Elysee, această susţinere politică " este sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire". Suportul de campanie al lui Emmanuel Macron, mişcarea "En Marche", nu există pe scena parlamentară. Şi atunci, cum şi cu ce sprijin politic va guverna? Soluţia pe care Macron a formulat-o deja se bazează pe scenariul efectului de antrenare, care ar transforma succesul de la prezidenţiale într-un succes la alegerile parlamentare din iunie. În realitate, omul vinde (sau cumpără, cum preferaţi!) pielea ursului din pădure. Este adevărat că mai există exemple anterioare de "partide prezidenţiale" împinse la victorie într-un inverval de cîteva luni, dar acolo unde acest scenariu s-a concretizat, Preşedintele era în funcţie şi din această postură a lucrat pentru noua construcţie, aproape doi ani în subteran şi cel puţin şase luni, la suprafaţă, la vedere! Emmanuel Macron nu are la dispoziţie aceste şase luni, ca să nu mai vorbim de cei doi ani! Scenariul cel mai probabil către care se îndreaptă mandatul său este cel al unei coabitări dificile cu o majoritate de dreapta care l-a combătut în alegeri şi care nu are nici un interes să îl adopte sau să îi fie favorabilă, după un eventual succes electoral major în iunie. Logica politică a celei de a cincea republici franceze nu a prevăzut posibilitatea unui Preşedinte care să aibă sprijin electoral, dar să nu aibă suport politic, parlamentar! Consecinţa cea mai probabilă este că Franţa va avea un Preşedinte obligat să patroneze guvernarea unui partid ostil, incapabil să îşi asume reuşitele ei şi condamnat, în schimb, să asume toate eşecurile acesteia!

Cu unele diferenţe, un mandat prezidenţial Le Pen ar avea o problemă asemănătoare, asta dacă nu cumva Frontul Naţional reuşeşte la parlamentare ceea ce nu a reuşit la prezidenţiale, adică să devină forţa politică dominantă pe scena franceză.

A doua componentă decisivă a moştenirii Hollande, pentru nou alesul Preşedinte al Franţei, este, desigur, Europa, cu componenta definitorie, Uniunea Europeană.

Oricîte idei reformatoare ar avea noul Preşedinte de la Elysee, oricîte argumente raţionale privind necesitatea unor schimbări radicale ale complexului politico-instituţional numit UE, oricît sprijin politic intern pentru a întreprinde măsuri decisive în această direcţie, realitatea este mai degrabă o piatră de moară care va trebui luată în spinare, înainte de a pleca la drum. Condiţiile politice din Europa, în ciuda unui val masiv de nemulţumire privind funcţionarea instituţiilor europene, care se resimte în toate ţările membre, sunt cele mai proaste, mai puţin favorabile unui proiect de schimbare rapidă, de la semnarea Tratatului de la Roma încoace! Punctele de disensiune politică în zona temelor majore ale proiectului european, de la structura instituţională a UE, la repartiţia atributelor de decizie între Bruxelles şi capitalele ţărilor membre, sunt dominante nu doar pe axa evidentă, a rupturii britanice, dar şi pe coordonate considerate pînă de curînd capabile să reziste oricărei solicitări, cum este cuplul Paris-Berlin. Fie că este recunoscută sau nu ca atare, Uniunea Europeană se află într-o criză dramatică de identitate, într-un deficit major de funcţionalitate şi relevanţă în planul gestiunii problemelor majore ale societăţilor europene, de la modelul şi soluţiile economice pentru ieşirea din criză, la cele sociale, începînd cu capacitatea de absorbţie a fenomenului migraţional şi a consecinţelor sale şi terminînd cu temele excluziunii sociale, ale sărăciei, ale efectelor de eroziune agresivă generate de consecinţele globalizării, ori ale celor produse de schimbări semnificative de poziţionare faţă de Europa ale unor actori dominanţi cum sunt Statele Unite şi Rusia, ori a unora cu impact regional semnificativ, cum este cazul Turciei şi al Ucrainei.

Emmanuel Macron a propus schimbări semnificative în planul construcţiei europene. Sunt necesare, dar Franţa nu are cum să le obţină în timpul mandatului său, în actualele condiţii masive de criză şi furtună politică.

Marine Le Pen a propus pur şi simplu ieşirea Franţei din UE. Nici acest proiect nu este realizabil, într-un mandat prezidenţial, chiar dacă ar avea greutatea sprijinului şi a iniţativei prezidenţiale. Franţa şi electoratul ei au arătat, cel mai elocvent în mandatul Chirac, că nu amestecă mizele interne cu cele europene şi că este gata oricînd să dea un vot de blam Preşedintelui în funcţie dacă "proiectele" lui nu se acordă cu cele ale electoratului.

Şi, uite aşa, realitatea ficţiunii se înfăţişează mai grea de consecinţe decît realitatea pe care o pot angaja nişte politicieni care, chiar dacă au atins vîrful de la Elysee, nu sunt cîtuşi de puţin echipaţi pentru a evolua la asemenea înălţimi.