Cumplita povară a numelor

A da nume lucrurilor şi fenomenelor din jurul său este actul întemeietor al Omului şi al umanităţii sale. Ne-o spun, fără excepţie, toate textele sacre ale civilizaţiilor pe care le cunoaştem, de la Vede, la Torah şi de la ele, la Biblie şi Coran. Este, în acelaşi timp, actul fundamental de cunoaştere şi de înstăpînire, este legătura cea mai trainică a omului cu lumea în mijlocul căreia trăieşte, se străduieşte să supravieţuiască, să prospere, să întemeieze şi să dezvolte, să inoveze şi să schimbe. Şi, nu mai puţin, să distrugă. Fascinat de capacitatea sa, tot mai mare, aparent nelimitată, de a se "juca" cu lucrurile, cu lumea, de a trasforma şi de a crea, de a "stăpîni" prin ştiinţă şi tehnologie, omul modernităţii a început să creadă că poate face acelaşi lucru şi cu numele, cu semnificantele lumii din jur. La fel, după bunul plac şi fără oprelişti. Ne-o spune Shakespeare prin glasul Julietei, ce tocmai a părăsit teritoriul virgin al inocenţei copilăreşti, pentru a intra în tumultul lumii mature, al dorinţelor, al năzuirii care îşi cere, tiranic, împlinire, în juisare. Celebra scenă a doua, din actul doi, a balconului. Iubirea, dorinţa nu se pot împiedica de un simplu nume, Montague. Ce parte din fiinţa lui, e numele? Niciuna! De l-ai chema altfel, ar fi acelaşi, după cum un trandafir îşi păstrează întreaga frumuseţe, întreg parfumul, chiar dacă l-ai numi altfel! La capătul celălalt al parcursului istoric al modernităţii, un alt discurs, deloc întîmplător, tot despre trandafir şi numele său: Umberto Eco. De data aceasta, un strigăt de alarmă, aproape de disperare, tras de una dintre cele mai frumos-lucide conştiinţe umaniste ale secolului al XX-lea. Atît opera ştiinţifică, cît şi cea literar-romanescă spun, prin două modalităţi diferite ale discursului, acelaşi lucru: libertatea omului de a se juca cu numele lumii din jur nu numai că nu este nelimitată, nu poate fi nelimitată. Mai grav, dincolo de anumite praguri, devine sursa sigură a autodistrugerii omului şi a lumilor sale, interioară şi exterioară, definite amîndouă prin sens. Distrugerea, stricarea, folosirea anapoda, fără reguli dominate de raţiune a numelor, din joacă, din nepăsare, din nebăgare de seamă, din răutate sau din orice alt motiv, produce ineluctabil degradarea şi în final distrugerea lumii şi a sensului ei; nu doar subiectiv, ci şi la propriu, în ontologic.

Îi pare cuiva că am luat-o prea adînc pe arătura filosofică? Nicidecum! Vreţi să ştiţi cît contează numele pe care le dăm lucrurilor din jur? Un exemplu care poate face lesne lumină asupra legăturilor trainice, chiar dacă mai puţin vizibile, dintre "etajul" filosofic şi realitatea banală a zilei de ieri, de azi şi de mîine, cea care cade, nu-i aşa, în sarcina ziaristului.

Suntem pe teritoriul nostru imediat şi atît de cunoscut, cel al realităţilor din România. Ce nume am dat şi continuăm să folosim pentru perioada aceasta de masivă schimbare socială, plină de promisiuni, speranţe, pe ici pe colo şi de întemeieri, însoţite însă de un uriaş val de confuzie sprituală şi de degradare socială? TRANZIŢIE! Şi, exact după algoritmul biblic, numele a precedat "luarea în stăpînire" de către "Noul Adam Post-comunist" a animalului cu pricina. Daţi, vă rog, buzna peste orice dicţionar de limbă, ca să vedeţi ce destin anume prevesteşte acest "nume". Originea latină cheamă fără nici o ambiguitate denominaţia unui interval-segment-proces de pasaj, care leagă două puncte, în timp, în spaţiu, două stări sau chiar două lumi diferite, la limită, diametral opuse. Tranziţia însă, nu promite nimic. Nu spune unde ai să ajungi şi nici nu este responsabilă de starea în care vei ajunge la noua destinaţie! Între origine şi finalitate, tranziţia rămîne o legătură inertă, nu este o promisiune care îşi aşteaptă împlinirea. Termenul de tranziţie este strîns legat, ca sens, de efemer, de provizoriu, iar prin extensie de neconstitutiv. Ai putea spune, chiar, că oamenii au inventat termenul de tranziţie din oroarea de vid, de spaţiu gol. Două puncte, două stări ale aceluiaşi proces, trecerea dintr-o lume în alta, trebuiau să aibă o legătură între ele, fie ea şi presupusă! Aceasta este tranziţia. Nu propune şi nici nu presupune o relaţie specială, ori bine definită, între A şi B, nici o coerenţă între realitatea şi logica lumii din A şi cea din B, nu este în nici un caz drumul critic între A şi B, promite deopotrivă şi contradictoriu atît simpla translaţie a lui A în B, cît şi posibila transformare a lui A în B, nu implică, în nici un fel, o relaţie de superioritate a lui B faţă de A. O banală linie de unire, forţată, artificială şi trecătoare, creată doar de nevoia noastră de coerenţă şi completitudine între "într" şi "o"; într-o bună dimineaţă! Pentru a pune capăt uriaşei risipe de timp şi oportunităţi istorice în care societatea României e gata să se înece, există un singur remediu fundamental: să punem punct, radical şi imediat, oricărei tranziţii!!! Să abolim, printr-un act referendal, printr-un soi de decret spiritual, orice legătură cu tranziţia. Societatea României nu are nevoie nici de alte "proiecte", nici de altfel de tranziţie. Ea şi oamenii ei au nevoie de întemeiere. Oamenii ei, începînd cu cei mai buni, şi care nu e bun, cînd face lucru cu temei, trebuie lăsaţi, pe cît posibil ajutaţi şi încurajaţi, să întemeieze. Nu proiectele faraonice sunt cele care schimbă lumea, ci lucrurile bine întemeiate ale vieţii de fiecare zi, din viaţa fiecăruia dintre noi. Nu toate vor ieşi bune, de la început, dar, atîta vreme cît sunt întemeiate, vor fi capabile să îşi potenţeze efectele sociale pozitive, de la o zi la alta, de la o generaţie la alta.

Iar, dacă nu vom face noi acestea, degrabă şi cu toată tragerea de inimă, vom rămîne încă o vreme, încă o epocă, încă o istorie, sub cumplita povară a numelor greşite, pe care ni le-am izvodit singuri, ori pe care ni le-au pus alţii pe spinare, precum samarul pe măgar.