Cursul istoriei

Cel puţin jumătate de secol de acum înainte se vor scrie cărţi, studii, analize despre condiţiile care "au determinat" şi consecinţele care au decurs din cel mai surprinzător eveniment al primei părţi a secolului XXI, invazia militară a Ucrainei de către Rusia. Un clasic război imperial. Scopul lui: să schimbe radical şi ireversibil cursul istoriei unei ţări hotărîtă să părăsească definitiv orbita de gravitaţie politică a "Noului Ţarat Moscovit". Să-i rupă coloana vertebrală şi să o "resupună". Cu orice mijloace şi cu orice preţ. O dată pentru totdeauna. Dacă pentru asta va trebui să distrugă totul, să facă una cu pămîntul case, şcoli, spitale, gări, blocuri de locuinţe, teatre şi orice altceva mai stă deasupra pămîntului şi poate servi drept adăpost pentru "răzvrătiţi", atunci va face totul una cu pămîntul. Dacă pentru "cauză" vor trebui să moară zeci şi sute de mii de oameni, militari şi nemilitari, ucrainieni şi ruşi, civili şi militari, tineri şi bătrîni, copii şi mame cu prunci în pîntec, atunci să moară! Omul a venit pe lume cu o misiune, iar ascensiunea lui pe scara puterii nu a fost altceva decît cucerirea pas cu pas a mijloacelor statale ale puterii absolute care i-a îngăduit în cele din urmă să se ia la trîntă cu destinul: refacerea Uniunii Sovietice. Azi, la o lună şi mai bine după declanşarea urgiei distrugătoare asupra Ucrainei, nimeni nu se mai îndoieşte că scenariul a fost clocit mult înainte ca acţiunea din teren să aibă loc. Îmbibat, însă, în sucurile stătute ale ideologiei "Invincibilităţii Rusiei", a superiorităţii totale a armatei sale cu stea în frunte, planurile nu au fost nici prea realist întocmite, nici prea temeinic pregătite, nici prea bine adaptate realităţilor de pe teren.

A fost nevoie ca operaţiunile să fie ajustate din mers, cu pierderi umane, consum de resurse militare şi de timp care au depăşit cu mult cele mai pesimiste estimări ale comandamentului armatei ruse. Asta nu înseamnă cîtuşi de puţin că obiectivul strategic a fost schimbat. Experienţa de pe teren a impus doar ca soluţiile adoptate să fie aduse la nivelul la care comanda militară a Rusiei se simte competentă: distrugerea. Raderea de pe faţa pămîntului a inamicului, pus în situaţia de a-şi vedea ţara prăbuşindu-i-se în cap! Comandanţii militari cu idei prea "sofisticate" au dat greş. A fost chemat la cîrmă omul care ştie cum şi ce trebuie să faci ca să transformi o ţară întreagă în ruine. Asta e competenţa lui militară cea mai înaltă. A ajuns să fie preţuită la Kremlin, la cel mai înalt nivel. Bastonul de mareşal a ţîşnit din raniţă, dar nu-i va fi pus în mînă, decît dacă livrează "victoria totală şi necondiţionată" de care are nevoie ca de aer omul nr. 1 de la Kremlin. Nu doar pentru a îşi împlini visul, cît mai ales pentru a putea supravieţui în scaunul puterii.

Şocurile deciziilor luate de Putin şi clica care îl ajută să creadă în "justeţea şi caracterul istoric imperativ al misiunii sale istorice", precum şi reverberaţiile lor, amplificate de timp, creează azi "schijele" care vor lovi Rusia mîine şi decenii la rînd, cu o putere încă şi mai mare decît sancţiunile economice impuse de occident. Eventualele decizii de aducere în faţa justiţiei a celor care s-au făcut vinovaţi de crime de război şi crime împotriva umanităţii ar putea scrie unul dintre capitolele importante ale acestei istorii care încă aşteaptă să devină realitate. Un alt capitol ar putea fi scris de reaşezarea cu adevărat istorică a hărţii geopolitice a Europei. Povestea lui: depăşirea soluţiilor neutralităţii. Finlanda şi Suedia sunt cazurile cheie. Foarte diferite unul de celălalt din toate punctele de vedere, politic şi istoric, în primul rînd. Neutralitatea Finlandei stă pe umerii unei incredibile victorii militare împotriva colosului sovietic, pus de Stalin în mişcare altădată, pentru a "integra" odată pentru totdeauna bucăţica aia de ţărişoară în spaţiul sovietic. Încercarea a eşuat şi, în schimbul promisiunii de la Moscova că episodul atacului asupra sa nu se va mai repeta, Finlanda a îmbrăţişat statutul de neutralitate. Cu Suedia istoria ne mută în cu totul alt peisaj. După un tumultuos parcurs militar în perioada antică şi medievală, ultimul război la care Suedia a luat parte a fost cel din 1814, împotriva Danemarcei. De atunci, de bunăvoie şi nesilită de nimeni, Suedia a îmbrăţişat statutul de neutralitate faţă de conflictele militare generate de competiţia pentru putere a statelor hegemonice ale Europei. Oricît ar putea să pară de ciudat şi incredibil, europenii unor state cum sunt România, Marea Britanie, Anglia, Germania, Franţa şi atîtea altele asemenea nu au cum să îşi închipuie, cum să gîndească cu mintea unei populaţii care timp de 200 şi mai bine de ani, (asta înseamnă nu mai puţin de 6-7 generaţii!!!) nu s-a mai întîlnit cu condiţiile şi consecinţele războaielor purtate de armatele sale şi de armate străine pe teritoriul său. Din această perspectivă se poate spune că cei mai mulţi dintre europeni sunt efectiv de pe Marte, în timp ce suedezii sunt de pe Venus. Ca de la cer la pămînt, diferenţele şi distanţele în evaluarea lumii. Renunţarea la acest statut, pentru a se alătura Alianţei Nord Atlantice este, în Suedia, echivalentul unei gigantice cotituri istorice în parcursul geo-politic al ţării şi al Europei, în ansamblu. Dificultăţi de adaptare a organismului militar aproape nu există. Dificultatea de a trece Rubiconul unei asemenea decizii stă la nivelul conştiinţei colective şi al decidenţilor politici. Imensă. Incalculabilă în consecinţe pe termen lung!