Cuza de la Cotroceni

Pe bună dreptate, opinia publică a reacţionat negativ la discursul lui Klaus Iohannis consacrat Zilei Unirii. Din două motive. În primul rând, pentru că şi-a permis să se compare cu Alexandru Ioan Cuza, prezentându-se drept un mare reformator al Educaţiei. Şi în al doilea rând fiindcă a evitat să sărbătorească această zi în mijlocul oamenilor. A celor pe care constituţional îi reprezintă. Din păcate, prea puţini analişti au remarcat gravele carenţe culturale pe care le dezvăluie conţinutul discursului pe care l-a citit.

Este evident un act de sfidare şi de mare neruşinare comis de preşedintele Klaus Iohannis, care, după ce a elogiat rolul jucat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în promovarea primei legi a Educaţiei din România, a comparat profunda reformă a acelor ani cu proiectul său ratat, un proiect de ţară promis de nouă ani, "România educată", ale cărui urme nu se văd nici dacă le cauţi cu lupa. Dimpotrivă. Sub cele două mandate ale sale, învăţământul din România, care şi aşa pierduse mult din calitate după căderea regimului Ceauşescu, s-a prăbuşit şi mai abrupt. Este o realitate dramatică, ce va fi decontată de generaţii întregi, care vor trebui să recupereze pierderile suferite. A avut Klaus Iohannis îndrăzneala să promită că ceea ce a ratat timp de nouă ani va putea fi recuperat în acest an.

A enervat de asemenea faptul că s-a ferit să dea ochii cu poporul. După ce, la 1 decembrie, s-a ascuns în spatele unor garduri. Refuzând cu obstinaţie, aşa cum se obşnuieşte în asemenea momente, să meargă în rândul cetăţenilor, să-i salute respectuos, să facă obişnuita baie de mulţime. De teama de a nu fi huiduit, ca să nu ne mai ascundem după degete, a pus coada între picioare şi s-a mulţumit să citească un discurs de pe promter în faţa unei camere de luat vederi. Urât. Insultător. Este acelaşi personaj care, ajuns preşedinte, a îmbrăcat geaca roşie, s-a dus în Piaţa Victoriei, s-a pus între demonstranţi şi a cerut alungarea de la putere a "ciumei roşii". A Guvernului PSD, partid cu care, iată, până la urmă i-a obligat pe liberali să se alieze. Nu mă aşteptam, într-adevăr, să meargă domnul Klaus Iohannis în aceeaşi geacă roşie pentru a dansa Hora Unirii la Iaşi. Dar putea să îmbrace geaca bleu, mai elegantă, pe care i-a donat-o generalul cu patru stele, Nicolae Ciucă, pe vremea când era ministru al Apărării. Geacă cumpărată, aşa cum reiese din dosarul penal al Parchetului Militar, din banii sustraşi fraudulos de la serviciul secret al Armatei. Din fondurile destinate culegerii de informaţii de la colaboratorii externi ai instituţiei, care s-au dovedit a fi fictivi.

Mie personal însă cel mai grav mi s-a părut, pentru un discurs pe care l-a citit în mod căznit şi pe care avea, har Domnului, posibilitatea să-l studieze anterior în linişte, că le-a demonstrat celor care au avut urechi să audă că nici măcar nu cunoaşte istoria României. La nivelul unui elev de liceu. A făcut, cum de altfel au mai făcut şi alţii în aceste zile, elogiul lui Alexandru Ioan Cuza. Desigur, acesta a avut merite incontestabile. A ştiut să beneficieze de o conjunctură exernă favorabilă şi să profite de dorinţa şi de voinţa politică pentru Unire manifestată atât de către liberali, cât şi de către conservatori. De fapt, aşa-zisa Monstruoasă Coaliţie atunci a fost alcătuită pentru prima dată, când, după ce a fost desemnat domnitor la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza a fost adus în secret la Bucureşti şi a fost desemnat şi aici domnitor. Împreună cu marele Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza a întreprins într-adevăr câteva reforme, care au modernizat România, cea mai importantă dintre acestea fiind crearea unui învăţământ modern, reformă concretizată prin prima lege a Învăţământului care a avut-o România. Domnia lui Cuza este însă aplaudată şi pentru fapte discutabile. Deseori este amintită în acest context secularizarea averilor mănăstireşti. Ca un important act făcut în favoarea poporului. A ţăranilor simpli, care astfel au fost extraşi din starea de şerbie. Realitatea este că mănăstirile României, extrem de bogate, erau nu numai centre de cult şi de cultură, ci erau în acelaşi timp şi cele mai importante instituţii de caritate de care dispunea această ţară şi centre ultramoderne pentru acea perioadă de producţie agricolă. După secularizarea averilor mănăstireşti, biserica şi-a pierdut capacitatea de a asigura la scară largă producţia agricolă, rolul ei caritabil a fost diminuat, starea materială a lăcaşelor de cult s-a înrăutăţit, iar statul a fost obligat de atunci încolo şi este obligat veşnic să-şi îndeplinească sarcinile asumate sub Cuza de a suporta de la Trezorerie o parte dintre salariile preoţilor. Ţăranii nu au devenit mai fericiţi. Dimpotrivă. Loturile lor mici nu puteau să le asigure un trai decent şi, în consecinţă, în scurt timp cei mai mulţi şi-au pierdut proprietăţile, care au fost preluate de moşierime şi apoi cele mai multe date în arendă. Realitatea este că cea mai gravă consecinţă a fost exploatarea nemiloasă a ţăranilor, care de fapt nu au putut beneficia de aşa-zisa mărinimie a lui Alexandru Ioan Cuza.

A doua parte a domniei acestuia a fost de-a dreptul odioasă. Alexandru Ioan Cuza a început să se creadă Dumnezeu. A desfiinţat Parlamentul şi a încercat să domnească discreţionar, în afara partidelor politice. Când, în urma unei lovituri de palat, s-a decis împachetarea acestuia şi trimiterea lui în străinătate de către aşa-zisa Monstruoasă Coaliţie, alcătuită tot din liberali şi conservatori, el a fost ridicat de lângă ibovnica lui, cu care de altfel a şi părăsit România. Marele Kogălniceanu nu a mai vorbit niciodată cu Alexandru Ioan Cuza.

Acestea sunt detalii desigur discutabile, plusuri şi minusuri ale domniei lui Cuza, pe care preşedintele României ar fi avut obligaţia să le aibă în vedere. Dar mă îndoiesc că le-a cunoscut.