DAREA ÎN PLATĂ Să îi ajuţi, pe ascuns, pe cei care nu au nevoie e o ticăloşie

Acest articol urmăreşte să clarifice poziţia juridică a BNR în raport cu propunerea legislativă privind darea în plată. Este o încercare de a explica în mod corect şi în limbaj accesibil. Poziţia oficială va ajunge, pe căile normale, la Preşedinţie. Remarcile privitoare la interese nelegitime servite de această propunere vor fi transmise organelor în drept.

În fine, colegii de la Direcţiile de specialitate se vor ocupa în aceste zile de demontarea afirmaţiilor false referitoare la numărul de persoane cu datorii restante, la numărul de familii aflate în pericol să îşi piardă locuinţa şi alte asemenea cifre aruncate în dezbatere cu grave neglijenţe privitoare la ordinul de mărime.

În intervenţii publice anterioare am demontat mai multe afirmaţii neprofesioniste ale avocatului Piperea, legate de chestiunea supravegherii macroprudenţiale, a condiţiilor de conversie a creditelor în franci elveţieni, a altor împrejurări în care acesta a îmbinat necunoaşterea legislaţiei europene cu reaua credinţă. (...)

Avocat Piperea: "Potrivit art. 6 alin. 6 din Codul Civil, dispoziţiile legii noi se aplică şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din raporturile de proprietate, inclusiv regimului general al bunurilor.

Principalul text care este reglementat de această lege se referă la transferul dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat de la debitor la bancă, la colectorul de creanţe, după caz. În consecinţă, această lege reglementează regimul juridic al bunurilor şi a dreptului de proprietate. Astfel, Codul Civil spune la articolul 6, alineatul 6, că această lege nouă se aplică situaţiilor juridice care se perpetuează după intrarea sa în vigoare".

Acest citat, ca şi următoarele, sunt preluate literal din declaraţiile avocatului Piperea, aşa cum au fost redate, sub formă de citate, între ghilimele, de ziarul Bursa din 27.11.2015 (n.r. în cadrul articolului "Legea dării în plată/Piperea şi Zamfir răspund acuzaţiilor băncilor:

«Împrumutatul nu trebuie să mai fie sclavul băncii»".

Textul de lege:

"Art. 6 Aplicarea în timp a legii civile

(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.

(2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor. (...)

(5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (...)"

Interpretarea juridică: contractul de credit este un act juridic, al cărui regim este stabilit prin alineatul 2. Efectele sale sunt cele prevăzute prin legea în vigoare la data încheierii actului, iar legea viitoare nu are putere retroactivă (alineatul 1). Mai mult, alineatul 2 clarifică şi mult vehiculata greşeală că prin caracter neretroactiv se înţelege că nu se revizuiesc efectele produse în trecut, dar se reîncadrează legal efectele produse după intrarea în vigoare a legii ale actelor juridice anterioare acesteia. Evident, nu este aşa: efectele juridice vor fi cele prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii actului.

Confuzia avocatului Piperea, care se referă la alineatul 6, este regretabilă. Situaţia juridică este o stare de fapt reglementată prin lege (în cazul raporturilor de proprietate, putem vorbi de situaţie juridică în cazul detenţiei, posesiei etc.) - o relaţie fără acte. Relaţiile dintre creditorul bancar şi debitor sunt întotdeauna guvernate de contract, deci de un act juridic, astfel încât ipoteza alineatului 6 nu le este niciodată aplicabilă.

Avocat Piperea: "Dacă banca preia în contul creanţei o casă, un teren, chiar dacă este vorba de o vilă care este în proprietatea deţinătorului de Ferrari, acea creanţă se stinge în totalitate. Vorbim despre un text din Codul Civil care este valabil din 1 octombrie 2011".

Textul de lege:

"Art. 2463 Efectele preluării în contul creanţei

(1) Preluarea bunului de către creditor în contul creanţei:

a) stinge creanţa ipotecară;

b) transferă creditorului toate drepturile pe care constituitorul le are asupra bunului;

c) stinge toate ipotecile şi privilegiile de rang inferior.

(2) Contractul de ipotecă împreună cu notificarea de preluare în contul creanţei ţin loc de titlu de proprietate".

Interpretare juridică: Citirea textului de către avocat este corectă. Dar textul se referă la altceva, mai mult, se referă la ipoteza contrară. Să citim mai întâi articolul prin care se reglementează preluarea ale cărei efecte sunt descrise la art. 2463.

"Art. 2460 Preluarea bunului ipotecat în contul creanţei

(1) Creditorul îşi poate însuşi bunul ipotecat pentru stingerea creanţei, dacă prin lege nu se prevede altfel, constituitorul consimte la aceasta, iar persoanele prevăzute la art. 2.450 nu se opun.

(2) Consimţământul constituitorului la preluarea bunului de către creditor în contul creanţei trebuie să fie exprimat în scris şi să fie ulterior neexecutării".

Vorbim, iată, de o preluare voluntară. E firesc ca, în cazul în care părţile agreează, să poată deroga de la o prevedere contractuală, şi Legea le permite expres acest lucru. Or, în cazul de faţă, părţile nu au agreat, şi, mai mult, debitorul nici măcar nu se află în situaţia de neexecutare a obligaţiilor sale, adică de restanţe la plată. În concluzie, trimiterea este greşită, iar comparaţia este nefondată.

Avocat Piperea: "Potrivit articolelor 42 şi 43, Directiva nu se aplică în mod direct contractelor care sunt în derulare la momentul emiterii acesteia. Mai întâi se implementează Directiva şi apoi legea internă se aplică acelor contracte. Există o singură situaţie în care Directiva se aplică direct în dreptul intern, aceea în care legea nu o implementează sau o implementează incorect. Din momentul 21 martie 2016, când trebuie să se implementeze, Directiva 2014/17 se va aplica direct în dreptul intern, inclusiv contractelor care vor fi fost în momentul respectiv în vigoare".

Textul de lege:

"Articolul 42 Transpunere

(1) Statele membre adoptă şi publică până la 21 martie 2016 actele cu putere de lege şi actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive. Statele membre comunică de îndată Comisiei textele acestor acte.

(2) Statele membre aplică măsurile menţionate la alineatul (1) începând cu 21 martie 2016.

[...]

Articolul 43 Dispoziţii tranzitorii

(1) Prezenta directivă nu se aplică contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016. [...]"

Interpretare juridică: intrăm pe teritoriul cel mai puţin favorabil avocatului Piperea, acolo unde carenţele profesionale s-au văzut repetat, atât în intervenţiile publice, cât şi în procesele pierdute. În primul rând, să îndreptăm minciuna directă din prima frază. E de două ori fals că Directiva nu se aplică în mod direct contractelor în derulare la momentul emiterii acesteia, aşa cum susţine avocatul. E vizibil din text, chiar pentru cei de altă meserie, că Directiva nu se aplică deloc contractelor în derulare ("existente") la data aplicării legislaţiei de transpunere a acesteia, 21 martie 2016, şi nu la data emiterii acesteia în 2014.

Trecând de la greşelile de formă la greşelile de fond, să notăm că domnul avocat nu stăpâneşte mecanismele de legiferare la nivelul Uniunii Europene. Directivele se transpun ("implementează" în limbajul aproximativ al avocatului) prin legi naţionale care le păstrează, iar nu le alterează conţinutul. Odată ce Directiva nu se aplică contractelor în derulare, nici legea naţională nu o va face. În plus, după transpunere, ceea ce se va aplica în România va fi legea naţională, nici vorbă de aplicarea directă a Directivei din 21 martie 2016. Ideea că neretroactivitatea funcţionează în intervalul de transpunere, dar este înlăturată după momentul aplicării, este mai mult decât greşită, este ridicolă. În concluzie, avocatul Piperea greşeşte; Directiva 17 nu se aplică contractelor în curs, nici înainte şi nici după transpunere. (...)

Potrivit declaraţiilor publice ale iniţiatorilor, legea este una "specifică protecţiei consumatorului". Acest argument urmăreşte, fără îndoială, să ofere o bază legală forţării încălcării angajamentelor contractuale agreate de părţi, în cursul executării contractelor, prin asimilarea cu situaţia, reglementată la nivel european, a identificării de clauze abuzive în contract. Diferenţele fac însă imposibilă o asemenea asimilare. Iată trei argumente, pe care le găsesc mai importante:

- Legea nu se referă la consumatori. Pe formă, textul legii nu asumă aşa ceva. În expunerea de motive apare o referire indirectă la domeniul protecţiei consumatorului, în paragrafele finale, dar nici acolo nu se asumă încadrarea legii în această categorie. În sfârşit, pe fond, legea nu poate fi una de protecţie a consumatorului pentru că subiectul legii nu se înscrie în această categorie, ci include, pe lângă consumatori, şi alte categorii de tipul dezvoltatorilor imobiliari ori a speculatorilor de terenuri.

- Nu e vorba de clauze abuzive. Obligaţia de rambursare integrală a creditului nu a fost considerată niciodată, de nicio instanţă şi de nicio autoritate, ca reprezentând o clauză abuzivă. La fel, acordul debitorului de a constitui garanţii. Astfel, mecanismul derogator de la dreptul comun prin care se pot constata a fi nule clauze contractuale agreate de părţi nu e aplicabil în speţă, pentru că lipseşte situaţia excepţională care să justifice intervenţia externă în contract.

- Nu există nicio reglementare europeană care să sprijine o asemenea forţare. Afirmaţia iniţiatorilor, în expunerea de motive, că proiectul ar "transpune şi prevederile Directivei 2014/17/UE" este falsă. Nu există nicio prevedere în cadrul respectivei Directive care să se refere la dreptul debitorului de a decide unilateral darea în plată. (...) Vom concluziona, astfel, cu o marjă confortabilă de argumente, că nu se propune o reglementare de protecţie a consumatorului, ci avem de-a face cu o iniţiativă de a modifica prevederi ale Codului Civil privitoare la ipoteci şi executarea acestora. Iniţiativa este greşită pe fond, înlăturând reguli introduse în baza unor experienţe şi practici seculare, şi este abuzivă în extinderea retroactivă a dispoziţiilor sale la contractele în curs. Referirile declarative la reglementări europene ori la necesităţi de protecţie a consumatorului nu sunt acoperite în substanţa textului şi urmăresc în mod evident construirea unei false justificări.

(...) Când vine vorba de subiectul legii, principala trimitere trebuie făcută la art. 1 alin. 2 - debitorul dintr-un contract de credit garantat cu ipotecă. Alin. 1 al aceluiaşi articol ne arată că debitorul trebuie să fie persoană fizică, iar creditorul trebuie să fie instituţie de credit, IFN sau cesionar al unei creanţe. Potrivit alin. 3, regimul debitorilor va fi extins şi asupra codebitorilor, fideiusorilor etc.

Legea nu prevede alte calificări ale debitorului. Or, potrivit legislaţiei româneşti, persoanele fizice au putut/pot exercita activităţi comerciale, incluzând achiziţionarea de bunuri în vederea revânzării - categorie în care se încadrează speculatorii de terenuri, dezvoltarea de proiecte imobiliare sau achiziţionarea de ansambluri imobiliare în vederea revânzării.

De asemenea, persoanele fizice pot avea situaţii materiale dintre cele mai diverse. Or, dacă deţinerea unei averi însemnate nu îl lipseşte pe un cetăţean de drepturile de consumator în numeroase arii de bunuri şi servicii, este o practică veche şi necontestată limitarea protecţiei publice de care asemenea persoane beneficiază atunci când este vorba de servicii financiare. Astfel, împotriva unei practici naţionale şi internaţionale consacrate, propunerea de faţă favorizează în mod egal pe cel care s-a împrumutat pentru a-şi asigura o locuinţă şi pe cel care s-a împrumutat spre a-şi dezvolta patrimoniul imobiliar.

Mai mult, legea nu cere persoanei care renunţă la plata creditului să se afle în dificultate financiară, să se afle în dificultate de a plăti ratele, să se afle în orice fel de dificultate.

(...) Potrivit discursului public, iniţiatorii au avut în gând situaţia românilor aflaţi în dificultate financiară, care nu reuşesc să îşi plătească ratele la creditul de locuinţă şi sunt în pericol de a fi evacuaţi. Este o preocupare care îi onorează. Cu certitudine, cazurile sociale trebuie rezolvate. Situaţia unui om care îşi pierde o casă, fie din cauza alunecărilor de teren sau a celor financiare, nu e o cifră într-un tabel, e o dramă care doare, o dramă faţă de care trebuie să fim solidari. Din păcate, această preocupare socială a iniţiatorilor nu a trecut de la discurs în textul legii. Textul propus nu face nicio referire de asemenea natură. Potrivit legii, obiectul acesteia îl reprezintă "contracte de credit garantate cu imobile". Pentru aceia dintre cititori care nu au preocupări juridice, noţiunea de imobil cuprinde, în aceeaşi măsură, clădirile cu destinaţie de locuinţă, clădirile de locuit cu altă destinaţie (ex. de închiriat ori de vacanţă), construcţiile industriale, terenurile destinate construirii şi cele agricole sau forestiere.

Putem astfel observa că proiectul de lege nu circumstanţiază cine îi sunt beneficiarii: tinerii care au cumpărat un apartament cu credit ipotecar, cei ce au construit case de vacanţă, investitorii în pensiuni, investitorii în hale industriale, speculatorii de terenuri. Nu face diferenţe între investitorii în terenuri agricole, cei care au cumpărat 5 hectare sau cei care au cumpărat 5.000 de hectare. Beneficiază, potrivit textului propus, toţi. Dar justificarea publică adusă e valabilă numai pentru cei în nevoie.

(...) Autorii insistă în discursul public pe ideea micii locuinţe cu caracter rezidential. În schimb, evită în textul legii orice circumstanţiere a imobilului ce face obiectul dării în plată. E puţin probabil să vedem o rată însemnată de dări în plată a locuinţelor; experienţa de până acum arată că debitorii fac efortul de a plăti, iar băncile evită greşeala de a executa silit apartamentele în care locuiesc debitorii ce nu deţin alte imobile. Şi atunci, cine va beneficia? În mod logic, principalii beneficiari vor fi cei bogaţi, nu cei săraci. (...).

Autorii au refuzat sistematic introducerea unor plafoane:

1. Plafon de venituri pentru debitor - acum beneficiază atât şomerii, cât şi bancherii;

2. Plafon de valoare a bunului - acum se aplică pentru garsoniere şi pentru palate, pentru petice de pământ şi pentru bărăgane.

3. Condiţii referitoare la inexistenţa unor alte bunuri imobile ale debitorului - acum se aplică şi celui care are un singur apartament şi locuieşte în el, şi celui cu mai multe case sau terenuri.

Desigur, refuzul iniţiatorilor de a lua în considerare experienţa singurei alte legi din Europa poate fi pus pe seama neprofesionalismului dublat de orgoliu, ceea ce în cazul avocatului Piperea este credibil. Lucrurile devin însă dubioase atunci când observăm că şi în alte proiecte aflate pe circuitul de adoptare, precum proiectul privind scăderea ratelor sau cel privind conversia creditelor acordate în franci elveţieni, am observat acelaşi refuz de introducere a unor plafoane. Observ, altfel spus, un discurs public destinat să mascheze introducerea discretă a celor care nu au nevoie în mecanisme de ajutor pentru cei în nevoie.

Consecinţa legii pe termen scurt este o chestiune financiară. Chestiunile financiare se rezolvă întotdeauna, cu observaţia că cineva va trebui să plătească. Problema mai gravă o văd însă pe termen lung, unde consecinţa legii este una socială. Uşurarea poverii pentru dezvoltatorii imobiliari de astăzi va cauza îngreunarea accesului la locuinţe pentru tinerii de mâine.

După cum am arătat într-o discuţie pe această temă la seminarul de la Sinaia din noiembrie, consecinţa dramatică a adoptării acestei legi va fi creşterea cerinţelor de avans la creditele ipotecare până acolo unde acesta să acopere riscul de dare în plată. O evaluare pesimistă poate duce avansul astfel impus până la 50% din credit, una optimistă îl va situa peste 35%.

Se poate pune întrebarea, într-o perioadă în care populismul e la căutare, de ce un avocat care şi-a câştigat averea prin populisme împotriva băncilor ar susţine o măsură care în mod evident îi favorizează cu mult mai mult pe debitorii înstăriţi? Păi, să evaluăm consecinţele aplicării acestei legi. O familie în nevoie, care ar da înapoi băncii apartamentul în care locuieşte, s-ar elibera de credit, dar ar rămâne o familie în nevoie - de unde să plătească avocatul? În schimb, un investitor imobiliar care s-ar descărca de vreun teren luat în 2007 şi a cărui valoare s-a prăbuşit, ei bine, acela ar avea de unde să plătească avocatul. Cine are urechi să audă.