De bulgari ne despart două halbe de bere

Ziua cea mai călduroasă de până acum a acestei veri mă găseşte la Sofia. Căldura e în uşoară contradicţie cu relaţiile româno-bulgare. Relaţiile profunde, nu raportările oficiale. Servesc o zacuscă şi beau o bere în unul dintre restaurantele celebre ale capitalei bulgare, Raketa, plin de "artefacte" ale anilor 70-80. O parte din copilăria mea - frigiderul Zill, aparatul de radio Vef, chipul lui Hristo Stoichikov, un magnetofon Kashtan, sticle de Pepsi, televizoare alb-negru, naţionala Bulgariei din anii 80-90 - stă înşirată pe sau pe lângă pereţi. Mă emoţionez, dar îmi trece, e lume buluc, se mănâncă bine. Un bulgar mă întreabă, fireşte, în limba engleză de ce nu există niciun fel de colaborare cultural-gastronomică româno-bulgară. Îmi mărturiseşte lovit de sinceritate că nu ştie ce gust are berea românească şi îmi cere cu o lacrimă ivită în colţul ochiului stâng (aici multe merg pe stânga) să-i recomand un vin din ţara mea. Îi răspund în română, sunt şi patriot, dar omul vorbeşte bine 2-3 limbi şi înţelege peste cinci. Eu înţeleg limba prieteniei şi o vorbesc perfect pe aceea a sincerităţii dezinteresate.

Îi mărturisesc că ne aflăm într-o competiţie aprigă (cine ocupă ultimul loc în Uniunea Europeană la orice) şi până când aceasta nu va fi tranşată va fi greu să fim prieteni la nivel mare. La nivel mic ne înţelegem perfect. Ne despart două halbe de bere, dar e clar că acestea vor dispărea rapid.

I-am prezentat câteva vinuri, mi-a povestit de frumuseţile Bulgariei, altele decât litoralul şi "all-inclusive". Vecinii noştri au multe altele de oferit. Vom descoperi împreună. Îi spun sincer că nu sunt făcut să laud hoteluri şi restaurante, sunt alte resorturi în interiorul meu. Este de acord, îl iubeşte pe Corneliu Baba şi este fan Nikos Kazantzakis. Plusez cu criticul literar Ţvetan Todorov, care mi-a salvat Bacalaureatul. Nu îl ştie toată lumea, firesc, în 1963 a cerut azil politic în Franţa. Avem o limbă comună şi asta e cel mai important.

Unul dintre filmele care mi-au marcat copilăria este "Prin cenuşa imperiului" (1976), regia Andrei Blaier, cu Gheorghe Dinică şi Gabriel Oseciuc în roluri de referinţă. Ca să nu vă povestesc filmul citez din "infailibila" wikipedia: " Plasată în frământatul an 1917, acţiunea filmului surprinde metaforic destrămarea unui imperiu şi renaşterea naţiunilor ce-şi reclamau imperios independenţa. Totul este privit din perspectiva a două personaje ce se deplasează aproape fantomatic "prin cenuşa imperiului" austro-ungar, surprins în agonia de dinaintea dispariţiei sale: Darie (Gabriel Oseciuc), un tânăr încă nealterat de mizeriile din jur, şi Diplomatul (Gheorghe Dinică), un cinic cu pretenţii de nobleţe". Austro-ungar şi nu prea, dar fie, e clar că e vorba de imperii aflate în pragul dezintegrării. Români, turci, greci, bulgari se amestecă în acţiunea filmului. Toţi aceştia sunt prezenţi şi în discuţia din restaurantul cu aspiraţii cosmice. Încercăm să ieşim din imperiul pandemiei şi ne deplasăm fantomatic prin vieţile noastre. Cu mască la interior, fără mască la exterior. Sufleteşte e exact invers. Trebuie să mărturisesc cu mâna pe halbă, Sofia are ceva din copilăria noastră (a noastră indiferent de vârstă), o inocenţă greu de explicat, un amestec de nostalgie şi ambiţie, de ce am vrea şi ce este de fapt. E un oraş care merită descoperit fără pretenţii şi idei preconcepute.

După o zi şi o noapte de povestit am pornit pe cărări mai puţin bătute de turismul "all-inclusive", pe axa frântă Rila-Plovdiv-Nesebar-Veliko Târnovo. Când pasul e mic, înţelegerea e mai mare. Care e treaba cu bulgarii? Greu de răspuns, în câteva propoziţii. Caută viitorul mânaţi de la spate de trecut. Dar noi ce căutăm?

Cum, care noi?

Noi.