DE CE NU NE ÎNŢELEGEM Şapte păcate, o învăţătură proastă şi o bună explicaţie

Din preşedinţia lui Traian Băsescu ne-am ales cu o învăţătură proastă:

"Nu impune măsuri nepopulare!"

Băsescu intră în istorie, oricum - erou pentru unii, puţini la număr, sau caricatură, cum cei mai mulţi o reclamă, dar cred că, în orice caz, prilejuieşte o învăţătură de minte pentru oricare preşedinte l-ar înlocui şi pentru toate guvernele care vor veni, zeci de ani de acum încolo.

Şirul de evenimente care a culminat cu ziua Referendumului poate fi, şi el, sintetizat într-o singură frază:

1. Forţele politice populiste au exploatat oportunitatea insatis­facţiei publice faţă de starea economică, ca să preia puterea, printr-o succesiune de operaţiuni politice şi normative, alterând regulile democraţiei şi intimidând instituţiile constitu­ţionale.

Desigur, istoria o scriu învingătorii, astfel că fraza aceasta ar putea fi înlocuită, în manualele şcolare, cu o cu totul alta, acum sau oricând mai târziu:

2. În fruntea maselor populare nemulţumite de dictatură, forţele politice progresiste au iniţiat alungarea tiranului şi a clicii sale ticăloa­se, folosind mijloace democratice şi urmând căile constituţionale.

Cele două fraze alternative rezumă fractura populaţiei într-o minoritate de o treime, adeptă a primei interpretări şi o majoritate de două treimi care o susţine pe a doua.

Mărturisesc că eu însumi cred că prima este cea corectă (vorba lui Boris Vian, "S-a dovedit că masele greşesc şi indivizii au întotdeauna dreptate"), pentru că a doua este incoerentă: îndepărtarea unei dictaturi şi alungarea tiranului nu pot fi planificate să folosească mijloace democratice, pe căi constituţionale - ori nu era o dictatură, ori căile nu au fost democratice, ori iniţiatorii mişcării de eliberare sunt nişte visători.

NOTĂ

Cui îi trece prin cap exemplul istoric al lui Salvador Allende - comunistul care a câştigat preşedinţia statului Chile "prin mijloace democratice şi urmând căile constituţionale", în 1970, îi atrag atenţia că, pe de o parte, el nu a succedat unei dictaturi, iar pe de altă parte, că succesul său a fost determinat, finalmente, de o greşeală grosolană atribuită serviciilor CIA, greşeală corectată doar prin sinuciderea lui Allende, trei ani mai târziu.

CELE ŞAPTE PĂCATE ALE LUI BĂSESCU (FĂRĂ A LE MAI SOCOTI ŞI PE CELE MICI)

Scofâlcirea popularităţii guvernanţilor de-a lungul mandatului nu este nici vreo mistică lege socio-politică, nici nu este cauzată de superficialitatea electoratului, care să se fi plictisit de partidele care deţin puterea şi/sau de figurile politicienilor lor, ci este generată de diferenţa dintre nevoile populare şi agenda parcursă de puterea politică.

Dar erodarea autorităţilor în preferinţele publicului, pe timpul exerciţiului, s-a generalizat în asemenea măsură, încât politologii confundă fenomenul, acceptându-l drept loc comun şi transformându-l în regulă, deşi, oricare şef al unei comunităţi omeneşti are şansa să fie chiar şi adulat, dacă îşi fericeşte poporul (în perioadele de creştere economică şi stabilitate, partide precum creştin-democraţii din Germania, socialiştii din Franţa ori social-democraţii din Suedia au rezistat îndelungat).

Traian Băsescu este un caz rar care, primind chiar şi o a doua astfel de şansă, a trebuit să înfrunte şi neşansa unei crize economice şi financiare internaţionale (care poate să apară o dată la două generaţii, dar aceasta nu are precedent), pentru care nu dispune de calificare şi în pofida isteţimii, nu a ştiut să se orienteze în jungla de teorii contradictorii ale experţilor, şovăind, bâlbâindu-se în decizii (dacă nu şi-ar fi uitat propriile declaraţii - "Cu faţa la popor" - atunci ar fi ştiut să aleagă).

Ecuaţia a devenit prea complicată: în condiţiile declanşării crizei pentru care nu era pregătit, Băsescu nu a mai ştiut să gestioneze propria agendă politică declarată, cea de modernizare a statului, pe care îşi închipuia ca o urmăreşte (este discutabil că şi-a ierarhizat obiectivele realist).

A săvârşit inconsecvenţe şi greşeli care i-au erodat popularitatea, dincolo de alterarea inevitabilă, venită din austeritatea regimului de criză, suprapusă peste gesturile reformatoare, care au putut fi interpretate drept autocratice, când planurile lui date peste cap au devenit de neînţeles.

Am identificat şapte astfel de păcate.

1. Omul-maşină, premier

Băsescu a vrut să-i butoneze pe toţi premierii pe care i-a avut, fie c-a fost nominalizatul "dragă Stolo", care a şters putina deîndată ce-a văzut în ce s-a băgat, fie "nuca tare" Tăriceanu, fie "roBocul de bucătărie"; a avut pretenţia să le automatizeze execuţia, la comandă vocală.

Pe cel din urmă - "Boc, omul-maşină" - l-a apreciat pentru obedienţă într-atât, încât a sfidat bunul simţ şi l-a menţinut premier, forţând regulile democraţiei, chiar dacă pe acela îl trântise singura moţiune de cenzură reuşită până în acel moment

Această insistenţă a creat temeiul acuzaţiei că Băsescu şi-a depăşit prerogativele constituţionale, că a intenţionat mereu să se substituie executivului şi că a şi făcut-o.

Motivul invocat iniţial - că nu dis­pune de nimeni mai bun decât mediocrul Boc - a devenit diabolic, ulterior, prin provizoratul necurmat şi perseverenţă.

Guvernarea prin intermediar mediocru a devenit greoaie, i-a risipit lui Boc chiar şi bruma de calităţi, răpindu-i capacitatea de iniţiativă şi reacţie (dacă va fi avut-o) şi a creat spaţiu corupţiei.

2. Guvernarea crizei, pe butoanele din deal

Robotizarea guvernării l-a silit pe Băsescu să-şi asume public măsurile de austeritate, adoptate în 2010, deşi ele intrau în competenţa guvernului; prin urmare, nu premierul (cum ar fi trebuit), ci preşedintele este cel care a anunţat reducerile de salarii şi pensii, creşterea taxelor; el ne-a informat asupra negocierilor cu FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană.

Pe de o parte, asumarea acestei res­ponsabilităţi este curajoasă şi onestă, în situaţia dată, dar derivă din "păcatul originar" (prezentat mai înainte) şi a consolidat percepţia publică privitoare la caracterul autocratic al regimului, concomitent cu focalizarea frustrărilor asupra preşedintelui Băsescu - o combinaţie fatală.

Cu atât mai mult, cu cât tactica adoptată de soluţionare a crizei este extrem de discutabilă.

3. Codoş pentru PDL

Băsescu i-a codoşit PDL-ului o guvernare cu PNL, vreo doi ani (tolerând adulterul cu PC - "soluţia imorală"), apoi l-a divorţat de Tăriceanu, lăsându-l văduv în Palatul Victoria (care şi-a găsit consolarea patriciană în Parlament, la PSD şi PC); ulterior, á împins PDL-ul în braţele PSD (un an), pentru ca, în final, să-l combine într-un ménage a trois cu UDMR şi fantomaticul partid al lui Gabriel Oprea.

Băsescu nu a privit partidele ca preşedinte al tuturor, ci ca un membru PDL, care-şi ţine legitimaţia de intrare în Modrogan, în buzunarul de la piept.

4. Slăbiciunea Elena Udrea

În contextul principiilor de nediscriminare, promovarea femeilor în funcţii de responsabilitate este o calitate a preşedintelui Băsescu, iar promovarea celor sexy este o virtute (când ele sunt competente şi îşi păstrează o bună imagine morală), dar imaginea Elenei Udrea a fost zdrenţuită.

Indiferent care va fi fiind realitatea, pentru aceleaşi raţiuni de încurajare a emancipării feminine, ar fi putut fi retrasă de sub reflectoarele care au ţesut legendele despre preferinţa prezidenţială şi au focalizat ura populară; ar fi putut fi înlocuită, eventual, cu o altă amazoană.

Ca şi insistenţa în susţinerea mediocrităţii Boc şi a lui Videanu (ştampilat drept corupt), menţinerea "vampei îmbogăţite" Elena Udrea a sugerat că Băsescu are slăbiciuni, adică este un om slab, dependent de anturaj (în ciuda bruştelor sale delimitări de alţii, care au putut fi prezentate drept capricii şi lipsa de caracter - un lider care pârjoleşte în jurul lui).

5. Combaterea corupţilor, dar nu a corupţiei

I-am dat noi şpagă lui Dan Voicules­cu?

Nu.

Lui Adrian Năstase?

Lui Sorin Ovidiu Vîntu?

Nu şi nu.

Noi îi dăm şpagă miliţianului, vameşului, doctorului, judecătorului, birocratului din administraţie şi "naşului" din tren.

Băsescu a declarat câţiva "inamici publici", s-a răfuit spectaculos cu ei, i-a vânturat de Schengen pe vameşi (fără rezultat, de nici o parte) şi cam la atât s-a rezumat combaterea corupţiei.

Anticorupţia a fost fluturată la oportunitate, lăsând impresia că foloseşte altor scopuri politice sau personale (cum startul pentru hăituirea lui Vîntu a fost dat, după ce se pupaseră mai întâi pe gingii, deşi "scandalul FNI" avea, deja, vârsta de patru ani, când Băsescu urca în Cotroceni).

6. Statul, vulnerabil la presă

Băsescu nu a găsit soluţia la propaganda declanşată de "inamicii publici" - manipularea mediatică cea mai jegoa­să, de la cenzura ceauşistă încoace - limitându-se să eticheteze ("moguli" şi "tonomate"), pentru ca apoi să sară calul şi să încerce introducerea întregii prese, indistinct, fără discernământ, între vulnerabilităţile la adresa securităţii statului.

Crezând că poate să se afle în contact nemijlocit cu poporul, a greşit minimalizând rolul presei, astfel că nu a acordat atenţia cuvenită pentru echilibrarea pieţei mediatice, sechestrată, siluită, prostituată pe bani vărsaţi din interese politice şi de afaceri.

În final, a favorizat constituirea unor grupuri de presă simetrice şi de sens opus - nimic altceva decât alte curve.

7. Numai boul este consecvent

Băsescu nu a venit în fiecare lună, să se întâlnească cu poporul, la Piaţa Universităţii, cum a promis la prima suspendare (măcar la protestele din iarna asta, ar fi trebuit sa aibă sângele să vină acolo) şi s-a răzgândit să mai demisioneze în cinci minute, după câştigarea precedentului Referendum, cum declarase imprudent, astfel că piruetele sale retorice au forţat încrederea populară investită în el, în mod repetat, în 2007 şi în 2009.

Consecvent în inconsecvenţă, Băsescu s-a răzgândit să mai cheme poporul la urnele Referendumului de ieri, o laşitate ca preţ plătit ambiţiei să se întoarcă în orice condiţii la Cotroceni.

Căpitanul nu s-a scufundat cu mâna la chipiu, odată cu vaporul, ci strigă "Fraudă!, Fraudă!".

Desigur, Băsescu n-ar vrea ca asta să-i fie pecetea - laşitate şi cramponare de scaun - dar a riscat asta.

Explicaţiile, motivele declarate cad în plan secund.

Băsescu şi-a dezamăgit partizanii.

Asta l-a costat cel mai usturător.

O ÎNVĂŢĂTURĂ PROASTĂ - GUVERNAREA DE CONJUNCTURĂ

Eşecul lui Traian Băsescu retează curajul asumării de măsuri nepopulare şi apetitul iniţiativelor de reformare programatică, pentru mulţi ani, de acum încolo.

Guvernările se vor conduce după sondajele de opinie, ceea ce n-ar fi rău, dacă guvernanţii le-ar pune în ecuaţie, la locul lor, împreună cu necesitatea dezvăluită de realitatea economică internă şi internaţională.

Dar, după compromiterea băsesciană, practica guvernării noastre se va limita la trei criterii: 1) tradiţionalul interes personal al politicienilor, al partidelor şi al afacerilor transpartinice; 2) comanda din exterior, dictată de creditorii noştri internaţionali; 3) popularitatea.

Chiar dacă ar dori-o, nici un guvern viitor nu va mai îndrăzni să se ghideze după un program de dezvoltare multianual, nu va mai cuteza să se ţină de vreun plan de modernizare a statului, ci îşi va strecura criteriul 1), printre Scilla 2) şi Caribda 3).

Cum Vadim Tudor a compromis naţionalismul, împingându-l în extremism şi mahalagism, aşa Traian Băsescu a compromis cârmuirea către un far.

DE CE NU NE ÎNŢELEGEM ? - O BUNĂ EXPLICAŢIE

Păcatele lui Traian Băsescu (care sunt autentice) au fost exploatate de propaganda adversarilor săi politici, dar şi purtători de interese personale - fie interese de afaceri, fie ameninţaţi penal -, prin mani­pulare media­tică deşăn­ţată.

A rezultat un portret hidos al preşedintelui şi o polarizare a publicului în tabere contradictorii (polarizare exacerbată, din nou, ascendent, de mass-media mogulară), între care nu a mai încăput nici un fir de aţă - ori eşti băsist, ori eşti antibăsist, tertium non datur - o tensiune menţinută şi alimen­tată de regi­mul de austeritate.

Chiar dacă ar fi avut talent de moderator al societăţii (şi pare că-i este definitoriu talentul opus - cel conflictual), preşe­dintele Traian Băsescu nu şi-a mai putut juca acest rol constituţional, să asigure pacea socială, pentru că el însuşi a devenit mărul discordiei naţionale.

Controversele dintre liderii de opinie (oricum, compromişi în numeroase alte bătălii politice) s-au prăbuşit în nesfârşite argumentaţii vicioase (atunci când s-au folosit argumente, iar nu simple interjecţii).

Procedeul ţine de ceea ce sofiştii antici numeau "a lungi vorba bătrâneşte" (vezi Platon, "Euthydemos") - schimbarea sistemului de referinţă în care se înscrie subiectul, ca să includă un element nou, străin subiectului iniţial (fie lărgirea câmpului discuţiei, fie fragmentarea şi detalierea lui, pentru un rezultat identic), astfel ca să conducă la o interpretare convenabilă a noului întreg obţinut.

Căci lupta s-a dat pe interpretare (este Băsescu un dictator, sau USL este cel care dispreţuieşte democraţia?; minte Băsescu, sau mint Ponta şi Antonescu?; cine ne strică imaginea în străinătate, Băsescu sau liderii USL?).

-----------------------------

Discursul dublu

Noţiunea de "dublu limbaj" a fost vehiculată în comentariile din această perioadă a "insurgenţei" USL, taberele acuzându-se reciproc de ipocrizie.

În realitate, cursurile de jurnalism introduc artificial noţiunea de "dublu limbaj", pentru că o definesc drept simplă schimbare a declaraţiilor, în funcţie de interlocutor, pentru care dispunem de o noţiune simplă şi populară: minciuna.

Profesorii de jurnalism preferă să-i spună minciunii, "dublu limbaj".

Şi pentru că liderii USL au spus la minciuni cu ghiotura, a sunat mai elevat să zici că "ei practică dublul limbaj", ca şi când să minţi rudimentar, cum adesea au făcut-o atât Ponta, cât şi Antonescu, este nevoie de cine ştie ce calificare.

Nu, nu este nevoie.

Cei neimplicaţi sesizează imediat că minţi când afirmi că vrei să-l alungi pe Băsescu, în numele democraţiei, de vreme ce tu însuţi nu respecţi Constituţia.

În schimb, cei care doresc schimbarea lui Băsescu îţi scuză minciuna, ca nefiind importantă, în raport cu îndeplinirea ţintei.

Din acest punct de vedere, Băsescu este, realmente, mai evoluat.

El practică nu "dublul limbaj", ci "discursul dublu", care nu constă în două discursuri, ci în unul şi acelaşi discurs, care capătă înţelesuri diferite, în funcţie de receptor.

Cel mai evident astfel de discurs dublu a fost chemarea iniţială la urnele Referendumului, unde partizanii lui au înţeles că nu trebuie să vină, orice ar zice el, pentru că îl dezavantajează, în timp ce liderii europeni i-au admirat bărbăţia şi orientarea democratică: "Vă mulţumesc că mi-aţi dat posibilitatea să mă întâlnesc cu poporul".

Se pare că pirueta ulterioară ("Nu mai veniţi la urne") a devenit astfel scuzabilă: "Omul a vrut, dar ăştia-s chitiţi pe furt".

Ceea ce, probabil că, în ultima parte a scuzei, este adevărat, dar este tot atât de adevărat că furtul electoral este generalizat.

-------------------------

Deoarece realitatea contradictorie a regimului Băsescu furnizează argumente valide contra lui, păcatele sale par să le justifice pe ale"insurgenţilor" USL.

Dar şi invers, cei din tabăra băsesciană îi trec cu vederea păcatele, arătându-se revoltaţi de ceea ce se poate numi aventurism, impostură si dispreţ pentru statul de drept şi democraţie, manifestate în cursul 'insurgenţei' USL.

Controversa nu se va încheia prin arbitrajul Referendumului de ieri, căci are potenţial infinit.

Foarte probabil că nu ne vom trezi, decât când cuţitul crizei economice va scrâşni pe os.

Va trebui, atunci, să ne întocmim, ca Robinson Crusoe, un tabel cu avantajele şi dezavantajele situaţiei:

- ce regim politic avem?

- ce ne-a mai rămas din agoniseală?

- ce şanse de salvare sunt?

- cum să ne ducem traiul?

Sper că, la fel cu el, să trecem în partea de avantaje a tabelului, că suntem nişte supravieţuitori.

Ca naţiune.

Altfel, n-ar mai avea cine să întocmească tabelul.