De ce nu putem stîrpi corupţia

Studii făcute în România de institute autohtone de sondare a opiniei publice şi de instituţii internaţionale, precum Transparency International dovedesc că majoritatea românilor sunt convinşi că, în ţara noastră, corupţia este fie generalizată, fie extinsă. Chiar dacă mai puţin de o zecime din populaţie este dispusă să afirme că a folosit-o! Iar atunci cînd încerci să afli ce anume corupţie practică românul obişnuit - căci despre acesta ne vorbesc sondajele de opinie făcute pe eşantioane reprezentative - descoperi că a dus la doctor un pachet de cafea şi o sticlă de ţuică ca să-i dea trei zile de concediu medical pentru că are o nuntă. Asta înţelege publicul român prin corupţie şi nu înţelege greşit. Aceasta este corupţie, dar nu pe aceasta o critică cel mai tare organizaţiile internaţionale, capitalul străin şi funcţionarii Uniunii Europene sau ai Departamentului de Stat.

Ceea ce critică ei este "marea corupţie", cea care crează venituri nejustificate de zeci de mii, sute de mii, iar, pe termen lung, de milioane de dolari proaspeţilor capitalişti români. Această "mare corupţie", cea cu adevărat importantă, se dovedeşte a fi, de fapt, o "mică corupţie" atunci cînd o comparăm cu ce se întîmplă în societăţile dezvoltate şi cu economie de piaţă care, potrivit imaginii şi sondajelor cel puţin, nu este afectată de corupţie. Adică atunci cînd explozii produse la vîrful icebergului ne dezvăluie cîte ceva din "corupţia lor".

Cu două săptămîni în urmă, preşedintele societăţii americane Enron a pledat "vinovat" în procesul care încearcă să stabilească vinovaţiile în uriaşa fraudă de multe miliarde de dolari practicată de companie. Cam în aceiaşi perioadă în care Enron se prăbuşea, un alt gigant american, de data asta al finanţelor, Merryl Linch, trebuia să facă faţă unor acuzaţii de practică necinstită, specialiştii acesteia fiind acuzaţi că au dat clienţilor indicaţii eronate privind situaţia acţiunilor pe piaţă. Dacă ne mutăm de peste ocean în Europa, cel mai recent mare scandal financiar este cel al celebrei firme italiene Parmalat. Scandalul Parmalat presupune o gaură de multe miliarde de dolari făcută de firmă în buzunarele investitorilor europeni şi nu numai. Dar ceea ce îl face spectaculos, este că atrage într-un vîrtej al fraudei şi al corupţiei un lung şir de nume sonore din economia mondială. Standard and Poor, Morgan Stanley, Citigroup, Bank of America, Deutche Bank, Intesa sunt numai primele nume de firme de nivel internaţional care au ieşit la suprafaţă în scandalul Parmalat. Nu este exclus ca altele să le urmeze. Desigur, unele dintre aceste firme pot fi, aşa cum pretind conducătorii acestora în comunicatele de presă pe care le lansează intens către opinia publică, că au fost, la rîndul lor victime ale escrocheriilor puse în funcţiune de Parmalat. Dar, întîmplarea face că cele mai multe dintre ele sunt celebre bănci de investiţii şi societăţi de rating, adică exact firmele care încasează bani grei tocmai pentru a pune la dispoziţia publicului în căutare de investiţii, cele mai sigure evaluări şi diagnosticuri cu privire la firmele care, precum Parmalat, caută bani pe piaţă. Dacă adăugăm la asta că, în toate ţările europene, întregul sistem de cules bani de pe piaţă este, măcar teoretic, atent supravegheat de instituţii ale statului, de tipul CNVM-ului românesc, atunci este evident că asemenea practici oneroase şi falimente frauduloase nu puteau avea loc şi fără ceva corupţie la nivel de funcţionari ai statului.

Cînd punem cap la cap cifrele rarelor, dar marilor scandaluri financiare din ţările dezvoltate, obţinem cifre pe lîngă care nu corupţia de la noi, dar întreaga economie românească apare ca avînd dimensiuni doar mici, cel mult medii. Şi, ne putem închipui că aceste cazuri, care zguduie economiile europene şi au implicaţii la nivel global, nu reprezintă decît vîrful unui aisberg în raport cu care corupţia românească este încă într-un stadiu infantil. Şi atunci, ce le permite acestor occidentali, care par a nu vedea bîrna din ochii lor, să protesteze împotriva paiului din ochii noştri? Şi de ce publicul occidental, la fel de bombardat de mass-media cu găurile de miliarde create de aceste cazuri, pe cît este publicul românesc bombardat cu găurile de zeci sau sute de mii - mai rar milioane - de euro sau dolari de către presa românească, cînd vine vremea să răspundă la chestionarele administrate de Transparency International afirmă cu încredere că în ţările occidentale corupţia este redusă sau nesemnificativă? Pînă la urmă, ce deosebeşte "corupţia lor" de "a noastră", în afară de faptul că "a lor" se petrece la o scară mult mai mare?

Există două răspunsuri la această întrebare. Primul spune că este mai important ce spun "ei" decît ce spunem "noi". Dacă "noi" spunem că la "ei" este corupţie, asta nu este luat în seamă de nimeni. Dacă "ei" spun că la "noi" este corupţie, atunci o mulţime de oameni şi de la "ei" şi de la "noi" ţin cont de asta şi critică guverne, schimbă legislaţie, reduc investiţiile, declanşează scandaluri interne, etc. Acest tip de răspuns a fost încercat de toate guvernele româneşti şi nu a convins pe nimeni. Dacă vrem un răspuns eficient, trebuie să îl alegem pe al doilea.

Acest al doilea răspuns spune că, în ciuda faptului că are dimensiuni financiare mult mai mici decît cea occidentală, "marea corupţie" românească are efecte mai grave. Pe scurt, ea împiedică funcţionarea pieţei. Degeaba avem noi piaţă, dacă firmele care ar trebui să se bată pentru piaţă şi clienţi, trăiesc mai degrabă din venituri care vin din afara pieţei, fie direct, prin intermediul unor funcţionari corupţi, fie indirect, prin intermediul unor funcţionari incompetenţi sau nepăsători. Iar gropile care au apărut deja în asfaltul turnat acum trei luni pe străzile din Bucureşti ne împiedică să uităm asta. Tocmai la sfîrşitul lui noiembrie, cînd deja cădeau primii fulgi de zăpadă, toate primăriile, în frunte cu cea a capitalei şi avînd înşirate în spatele ei pe cele şase primării de sector, s-au bătut cu pumnul în piept că au reparat străzile oraşului. Şi se dovedeşte că o bună parte din cimentul şi bitumul pus cu banii lor atunci se topeşte acum odată cu zăpada. Şi orice bucureştean care îşi va lovi maşina de una din aceste gropi proaspete va completa cu năduf chestionarul lui Transparency International la rubrica "corupţie generalizată".

Iar ziariştii sau reporterii TV vor scrie sau vor vorbi fără îndoială despre corupţia din primării, ministere, pieţe etc. avînd în minte nu neapărat subiectul la care se referă, ci propriul lor ziar sau televiziune, ale cărei venituri vin cine ştie de unde, dar cu siguranţă nu de pe piaţă. Este destul de dificil de înţeles cum o ţară ca România, una dintre cele mai sărace din Europa, reuşeşte să întreţină din publicitate cel puţin 13 pos-turi de televiziune "naţionale" - ca să nu le mai punem la socoteală pe cele locale - şi un număr nesfîrşit de ziare locale şi naţionale, reviste, etc. Şi asta în afara celor 4 posturi publice de televiziune. Şi, totuşi, aceste posturi TV, radiouri, ziare şi reviste există şi trăiesc destul de bine în ciuda faptului că cele mai multe dintre ele merg în pierdere.

Orice cetăţean care trece pe lîngă casa nou construită a unui funcţionar de stat - poliţist, vameş, parlamentar, director de orice direcţie etc. - are aceiaşi tendinţă să scrie în chestionar despre corupţia generalizată. Iar asemenea exemple se pot înmulţi la nesfîrşit.

Intrăm într-un cerc vicios, în care oamenii caută corupţia în loc să o evite. Dacă să corupi un funcţionar este secretul succesului în România - iar succesul este cu atît mai mare cu cît funcţionarul este mai sus pus - atunci avem milioane de oameni care nici nu încearcă să facă altceva decît să corupă funcţionari de stat, poliţişti, judecători, parlamentari sau politicieni.

Nu cred că este, în România, în mod real, mai multă corupţie decît în oricare altă ţară (tot în mod real). Marea diferenţă este că "la noi", corupţia a devenit drumul normal al succesului în viaţă, în vreme ce la "ei" reprezintă încă o excepţie periculoasă.