De ce plâng elitele?

Europa şi Statele Unite sunt marcate în ultimii ani de accentuarea unei tendinţe terifiante pentru conducători. Oferta abundentă de "pâine şi circ" nu mai pare suficientă pentru a convinge cetăţenii să răspundă conform "aşteptărilor" la nenumăratele declaraţii, propuneri, legi sau ordonanţe menite să le îmbunătăţească viaţa şi să le ofere un viitor luminos.

Rapid a fost găsit şi un vinovat, populismul, iar "elitele" au început o campanie furibundă de presă împotriva acestui duşman al democraţiei.

Se analizează "deviaţia" şi sunt propuse tot felul de soluţii, dar niciuna nu are şanse de succes, pentru că adevăratele cauze sunt ignorate.

Oare nemulţumirea oamenilor nu vine tocmai de la faptul că şi-au pierdut calitatea de cetăţeni, adică de persoane implicate direct şi conştient în treburile cetăţii, şi s-au transformat doar în "consumatori", a căror opinie nu mai contează la vot? De parcă nu ar fi fost de ajuns, chiar şi la această "calitate" s-a ajuns prin supra-îndatorare, pe fondul stagnării veniturilor reale.

Dezastruoasa politică a imigraţiei din UE nu este decât picătura care a umplut paharul, în condiţiile în care devine tot mai evident că "statul bunăstării" nu mai poate fi menţinut.

Şi apoi s-a întâmplat imposibilul. Majoritatea britanicilor prezenţi la referendumul de la sfârşitul lunii iunie 2016 au votat pentru ieşirea din UE.

Una dintre cele mai arogante şi stupide reacţii internaţionale în faţa acestei decizii a apărut aproape imediat în revista Foreign Policy. "A venit vremea pentru elite să se ridice împotriva maselor ignorante", scrie James Traub, jurnalist şi membru asociat al Centrului pentru Cooperare Internaţională din New York.

În opinia sa, "Brexit-ul a dezvăluit adevărata schismă politică a vremurilor noastre, nu aceea dintre stânga şi dreapta, ci dintre cei cu judecata sănătoasă şi nechibzuiţii furioşi".

Adică cei cu judecata sănătoasă, care pornesc războaie pe baza unor premise false, unde mor nechibzuiţii furioşi? Nu ştiu dacă în presa dictaturilor comuniste din a doua jumătate a secolului trecut au existat astfel de "derapaje" ale raţiunii.

Un alt subiect, imigranţii din Germania, a scos la suprafaţă o "cugetare" similară, venită, nici mai mult nici mai puţin, din partea unui fost pastor luteran şi luptător anticomunist. Da, este vorba despre Joachim Gauck, preşedintele Germaniei.

"Elitele nu sunt problema, populaţiile sunt problema în acest moment", a declarat Gauck într-un interviu acordat postului naţional de televiziune ARD. Oare dacă o întrebăm pe Angela Merkel dacă acest "specimen" face parte din elita europeană, care ar fi răspunsul?

"Fraza simbolizează tot ceea ce este greşit în Germania şi Europa", a venit reacţia dură din partea preşedintelui partidului Alternativa pentru Germania (AfD). Frauke Petry a mai declarat că "politicienii nu mai servesc ţara şi poporul, ci au ajuns să considere că oamenii reprezintă problema, oameni care nu înţeleg cât de bună este UE pentru ei".

Chiar dacă sunt tot mai mulţi cei care par "incapabili" să înţeleagă idealurile înalte ale elitelor, poate că vor exista, totuşi, germani care să înţeleagă cum este justificată scoaterea unor sume importante din fondul de sănătate şi alocarea lor imigranţilor, în timp ce Bundesbank se pronunţă pentru creşterea vârstei de pensionare.

Cei "infectaţi" de populism sigur nu vor înţelege. Dar cum este posibil ca elitele să creadă în puterea miraculoasă a tiparniţelor monetare? Unde este raţionalitatea de care sunt aşa de mândre?

Fenomenul a fost explicat recent de profesorul Nassim Nicholas Taleb, autorul cărţilor "Lebăda neagră" şi "Antifragil". "Când populaţia votează conform dorinţelor elitei, este democraţie. În caz contrar nu este decât o reacţie iraţională, determinată de populism şi lipsa educaţiei", scrie Taleb.

Profesorul american de origine libaneză a introdus şi un termen nou pentru a descrie starea actuală a aşa-numitelor elite, în special a celor politice şi administrative: "intelectual dar idiot (IDI)". Elitele IDI sunt formate din birocraţi semi-erudiţi, dar care se consideră erudiţi şi care impun idei normative asupra celorlalţi, deoarece consideră că ştiu mai bine care sunt interesele celor pe care îi conduc.

"Elitele IDI îi privesc pe toţi de sus şi îi tratează ca pe nişte gunoaie şi forme inferioare de viaţă, care nu sunt capabile să funcţioneze individual", îşi încheie profesorul Taleb definiţia elitelor actuale. Cum a fost posibil să se ajungă în acest stadiu al civilizaţiei, când democraţia şi educaţia universală au fost piloni de bază ai Vestului, mai ales în perioada postbelică?

Reputata ziaristă americană Peggy Noonan a explicat în Wall Street Journal, în urmă cu câteva luni, "fenomenul Trump" chiar şi pentru clasa politică. "Există protejaţi şi neprotejaţi, iar cei protejaţi fac politica publică, în timp ce neprotejaţii trebuie să sufere consecinţele", scria Noonan, în opinia căreia "protejaţii au avut grijă să se protejeze chiar de lumea pe care au creat-o".

Recent, Peggy Noonan a analizat, tot în WSJ (n.a. articolul "How Global Elites Forsake Their Countrymen"), modul în care s-a ajuns la "distanţarea şi decuplarea istorică între elitele şi masele din Vest, fără precedent în timpurile moderne".

Din nou este vorba despre ruptura dintre deciziile elitei, care ştie, bineînţeles, ceea ce este mai bine pentru mase, şi lipsa de responsabilitate pentru aceste decizii, mai ales în condiţiile în care efectele negative, de multe ori dezastruoase, nu le afectează.

Noonan îşi exemplifică afirmaţiile cu situaţia valul migrator din Germania, care subminează structurile sociale ale ţării: "Doamna Merkel, guvernul ei, presa şi aparatul cultural care i-au lăudat decizia nu au fost afectate deloc de decizie şi nici nu vor fi vreodată".

Rezultatul? Partidul AfD cere guvernului să relaxeze legislaţia privind deţinerea armelor, astfel încât cetăţenii să poată apăra singuri, în condiţiile în care autorităţile par să fi scăpat situaţia de sub control.

Într-un articol recent din Financial Times, Tony Barber scrie că unul dintre motivele pentru care "social-democraţia din Europa se confruntă cu o alegere dură" este reprezentat şi de "suspiciunea alegătorilor în ceea ce priveşte susţinerea comerţului global liber şi a libertăţii de mişcare de către UE".

Din păcate, ceea ce susţine UE nu este libertatea comerţului, iar alegătorii par să realizeze acest lucru. Tratatele de "liber" schimb negociate în prezent, cum este TTIP (Transatlantic Trade and Investment Partnership), reprezintă mai mult un cadru de protejare, cu orice preţ, a intereselor corporaţiilor globale, iar secretomania din jurul său nu face decât să accentueze neîncrederea cetăţenilor.

Însă elitele nu încearcă doar să "sensibilizeze" masele prin lacrimile de crocodil din mass-media, ci îşi iau măsuri de protecţie prin instaurarea unui sistem de supraveghere totală a cetăţenilor, în numele luptei antiteroriste.

După revolta muncitorilor din Estul Germaniei, în 1953, dramaturgul Bertolt Brecht spunea că "dacă oamenii şi-au pierdut încrederea în guvern, atunci poate ar fi mai uşor pentru guvern să dizolve poporul şi să aleagă altul".

Oare se va ajunge până acolo, dincolo de cele mai "grandioase" idealuri ale corifeilor fascismului şi dincolo de orice au imaginat Huxley şi Orwell în operele lor?

Suntem în al doisprezecelea ceas, dar încă mai este timp, chiar şi pentru o societate bolnavă unde populismul pare să fie, în mod ironic, singurul leac.