De la Marea la Foarte Marea Coaliţie

În România se fac ultimele aranjamente pentru o Foarte Mare Coaliţie care va dispune de o majoritate constituţională. Cu ce scop şi cât de stabilă poate fi o astfel de coaliţie?

Dacă Marea Coaliţie este un aranjament guvernamental specific democraţiilor liberale cu sisteme multipartidiste în care cele mai mari două partide politice - cu ponderi parlamentare relativ apropiate şi care se plasează ideologic pe poziţii diferite - formează un guvern de coaliţie, Foarte Marea Coaliţie (sau Coaliţia Supradimensionată - Oversized Coalition) include mai multe partide decât cele necesare pentru formarea unei coaliţii minimal câştigătoare.

Termenul Mare Coaliţie este folosit pentru a descrie formarea coaliţiilor în ţările în care există două partide dominante cu orientări ideologice diferite şi un număr de partide mai mici care au depăşit pragul electoral. Dacă niciunul dintre cele două mari partide nu reuşesc să câştige suficiente mandate pentru a forma singur un guvern majoritar, iar configuraţia politică împiedică formarea unei coaliţii minimal câştigătoare - care este regula generală a guvernelor de coaliţie - atunci conjunctura politică obligă la formarea unei Mari Coaliţii. În Germania, Große Koalition a început să funcţioneze odată cu guvernul Kurt Georg Kiesinger între 1966 şi 1969, dar a atins apogeul cu trei din cele patru guverne conduse de Angela Merkel (2005-2009, 2013-2018, 2018-2021). Dificultatea forării unei astfel de colaţii - care se observă foarte bine acum în România - constă în aceea că cele două mari partide au orientări diferite în privinţa unor probleme ideologice majore şi se prezintă în competiţia electorală ca rivali - dacă nu, precum în ultimii ani la noi ca duşmani -, ceea ce face dificil un acord asupra unei direcţii comune de guvernare.

În România a existat o singură Mare Coaliţie, care a funcţionat doar câteva luni ,în timpul Guvernului Boc I, între decembrie 2008 şi septembrie 2009. Această coaliţie între PDL şi PSD era una conjuncturală şi avea rolul de a oferi acces la resurse publice şi posibilitatea de supraveghere reciprocă a celor două partide în vederea alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2009. Tocmai de aceea această coaliţie a fost un eşec, fiind înlăturată prin prima moţiune de cenzură aprobată în România după 1990. Pe de altă parte, guvernul USL nu a fost o Mare Coaliţie, ci o alianţă electorală care avea mai degrabă forma unei coaliţii minimal câştigătoare, câtă vreme PNL nu avea, în 2010, o pondere politică şi parlamentară asemănătoare PSD.

Pentru o mai bună înţelegere a diferenţelor între tipurile de coaliţii, Coaliţia Minimal Câştigătoare este formată din cel mai mic număr de partide necesare pentru a forma o majoritate parlamentară. În funcţie de proximitatea ideologică, aceasta poate fi o Coaliţie Conectată - o coaliţie formată doar din partide care sunt apropiate ideologic - sau o Coaliţie Colorată (sau Curcubeu demult ori asociată cu steagul unei ţări) care asociază la guvernare partide dintr-un spectru mai larg. De exemplu, coaliţia PSD-PNL-UDMR ar putea fi catalogată drept o Coaliţie Lituaniană - roşu-verde-galben.

Încă din 1962, într-o carte clasică, Teoria Coaliţiilor Politice (The Theory of Political Coalitions) - William Riker demonstra matematic - folosind teoria jocurilor - că cea mai previzibilă combinaţie guvernamentală este coaliţia minimal câştigătoare. Altfel spus, Riker arăta că partidele se coalizează la formarea guvernelor pentru a împărţi beneficiile controlului executivului, atunci guvernele ar trebui să includă cel mai mic număr de partide necesare pentru a asigura formarea majorităţii. Orice adăugare a altor partide ar forţa coaliţia minimal câştigătoare să renunţe la beneficiile guvernării în mod inutil. Dar în Romania coaliţia minimal câştigătoare PNL-USR- UDMR s-a prăbuşit din cauza tensiunilor privind modelul de funcţionare al guvernului. Ca şi în cazul guvernului Boc I, Guvernul Cîţu a forţat impunerea unui Guvern al Prim-ministrului (prim-ministrul este figura politică dominantă care intervine direct în activitatea miniştrilor) şi nu a unui Guvern tip cabinet (în care politica guvernamentală se stabileşte prin discuţii şi negocieri între membri) ori a unui Guvern ministerial (în care miniştrii au o mare autonomie în raport cu prim-ministrul sau cu cabinetul). Dacă în septembrie 2009 asumarea unor măsuri neconsensuale de către prim-ministrul Emil Boc (o Ordonanţă de Urgenţă care schimba radical condiţiile de organizare a alegerilor prezidenţiale şi care îl avantaja pe Traian Băsescu) viza tocmai destrămarea Marii Coaliţii, destrămarea coaliţiei minimal câştigătoare create în decembrie 2020 pare să urmărească, din contră, formarea unei Foarte Mari Coaliţii cu majoritate constituţională.

Să creadă preşedintele Iohannis că această majoritate constituţională ar putea deveni - fie şi pe termen limitat - o majoritate prezidenţială? Cum preşedintele joacă un rol cheie în desemnarea prim ministrului, este posibil ca acesta să încerce să obţină, astfel, o majoritate prezidenţială care nu a putut fi obţinută prin alegeri parlamentare de anul trecut. Dar această Foarte Mare Coaliţie nu poate funcţiona decât dacă are un obiectiv constituţional. Cât de amplu ar putea fi acesta? Pentru moment nimic nu este clar, iar speculaţiile înfloresc. În orice caz, dacă sistemul politic românesc rămâne competitiv, o Foarte Mare Coaliţie nu poate dura foarte mult.