Deficitul european

În pragul unei extinderi care-i va redefini soarta, Uniunea Europeană resimte mai acut ca niciodată "greaua moştenire a trecutului", adică problemele pe care le-a lăsat nerezolvate înainte de a face "marele pas înainte". La 1 mai, uriaşul val al noilor candidate se va revărsa într-un spaţiu politic şi instituţional mai fragil ca niciodată.

Prima şi cea mai semnificativă temă care îşi aşteaptă rezolvarea este chiar Constituţia Uniunii Europene. Modificările generate de proiectul constituţional, supuse actualmente spre aprobare statelor membre, sunt departe de a fi revoluţionare. Cea mai mare parte a dilemelor generate de inconsecvenţele contrucţiei UE au rămas neatinse, adică strîmb croite. Decalajul dintre ambiţiile proiectului şi posibilităţile politice de susţinere a însoţit încă din faşă dezvoltarea Uniunii Europene. Cu înţelepciune, sau doar cu resemnare, toată lumea a luat partea bună a lucrurilor, adică a măsurat progresul realizat de la o etapă la alta. Aşa s-ar fi întîmplat, poate, şi în cazul Constituţiei, dacă în miezul dezbaterii nu ar sta mult prea sensibilul subiect al "puterii de decizie". Două sunt instituţiile care concentrează această putere: Consiliul şi Comisia. Primul asigură mecanismul direct de control al guvernelor statelor membre asupra tuturor hotărîrilor semnificative la nivelul UE. Cea mai importantă trăsătură a organizării puterii la nivelul Consiliului este determinată de faptul că votul statelor nu este egal, ci ponderat. Acest element structural, de filosofie şi construcţie instituţională, a fost menţinut şi în corpul Tratatului de la Nisa, cel care face deschiderea spre Est. Fiecăruia dintre statele nou venite i s-a alocat, prin tratat, după o dificilă negociere, o anume putere de vot. Una care plasează Polonia, spre exemplu, în rîndul puterilor "mijlocii" ale UE, chiar dacă nivelul ei economic şi deci contribuţia la fondurile comune va crea mai degrabă un deficit decît un surplus. Balanţa fină şi foarte delicată politic a raporturilor dintre "marile puteri" - Germania, Franţa, Marea Britanie, "puterile mijlocii", Spania, Italia, Polonia, grupul "ţărilor mici", între care şi România, respectiv cele "foarte mici" Malta, Cipru, Letonia, Estonia, etc a fost aruncată în aer cu ocazia formulării noului text constituţional. Fără să revină asupra numerelor care definesc puterea de vot, Germania susţine introducerea unei formule bazată pe ideea că majoritatea aritmetică a voturilor în Consiliu ar trebui să reprezinte în acelaşi timp 60% din populaţia statelor membre. Cu alte cuvinte, nu orice combinaţie de vot majoritar ar fi operantă! Introducerea unui criteriu de "supraponderare" a votului, bazat pe numărul populaţiei, este desigur favorabil Germaniei, ca şi Poloniei, dar nefavorabil Spaniei, care nu acceptă redefinirea raporturilor de forţă în Consiliu. Teoretic, pînă la sfîrşitul anului, nodul gordian ar trebui descurcat. Recent Cancelarul Schroeder a făcut o mică concesie, cedînd presiunilor Franţei de a debloca negocierile. El a sugerat că Germania ar putea accepta o dublă proporţionalitate, voturi/populaţie la nivel de 55%. Spania rămîne deocamdată fermă în atitudinea de respingere a principiului dublei reprezentativităţi a votului din Consiliu.

Nici la nivelul Comisiei UE, soluţia ecuaţiei puterii nu e mai simplă. Deşi, politic şi juridic, miniştri europeni nu sunt controlaţi de guvernele ţărilor din care provin, fiind responsabili doar în faţa Consiliului şi a Parlamentului UE, în realitate, în exercitarea puterilor executive şi legislative de care dispun, membri comisiei reprezintă puncte importante de sprijin pentru politicile şi interesele statelor din care provin. De aceea, o dată cu lărgirea UE s-a menţinut principiul potrivit căruia fiecare ţară are şi un membru în Comisie. Asta duce nu doar la o stufoasă birocraţie cu 26 de înalţi funcţionari cu rang ministerial, ci şi la o diluare a puterii de care s-au bucurat Franţa, Germania şi Marea Britanie care deţineau pînă acum cîte două portofolii. Atît Germania cît şi Franţa au încercat să compenseze pierderea. Germania ar vrea un super portofoliu al afacerilor economice care să-i revină de drept, iar Franţa ar vrea o preşedinţie de Consiliu pe termen lung, pe care să o roteze doar "marile puteri".

Cel puţin alte două probleme zguduie semnificativ structura unei construcţii care părea suficient de solidă pentru a susţine îmbarcarea celor 10 plus 2: conceptul pactului de stabilitate economică şi politica comună externă şi de securitate. Conceput ca un set de măsuri de armonizare şi de restricţii drastice privind macro-stabilitatea economico-financiară, ca temelie a monedei unice europene, pactul de stabilitate este în pericol de a se prăbuşi. Franţa şi Germania, de mai bine de doi ani, sunt la parametri sub cerinţele pactului, mai ales la capitolul deficit bugetar. Situaţia a fost semnalată, discutată şi în cele din urmă abordată politic. Soluţia propusă de cele două mari puteri aflate "în offside" ar fi fost ca prevederile pactului să fie relativizate - "se aplică, dar nu acum, sau nu neapărat nouă! Romano Prodi a făcut pasul înapoi şi părea să fie dispus a îmbrăţişa abordarea "revizionistă" a marilor puteri aflate în dificultate. Nu de aceeaşi părere au fost celelalte state care fac sacrificii şi eforturi dureroase pentru a se menţine în parametri stabiliţi. În consecinţă responsabilul dosarului financiar, spaniolul Pedro Solbes, a propus trecerea la sancţiuni împotriva celor două ţări şi a ameninţat că în cazul în care s-ar încerca o "soluţie politică" este gata să aducă problema în faţa Curţii Europene. Lucrurile se complică nu doar juridic, cît mai ales politic, pentru că noilor state, care aderă în 2004, sau 2007, li se cere imperativ să se supună regulilor din pactul de stabilitate economică, în timp ce două mari puteri, caută în continuare căi de a scăpa de sub duritatea restricţiilor sale.

În sfîrşit, ceea ce ar fi trebuit să fie unul dintre marile atuuri ale Uniunii Europene extinse, o politică comună externă, de securitate şi de apărare, pare un ţel care mai degrabă se depărtează de cît se apropie de realizare. Nimeni altul decît comisarul pentru relaţii economice externe, britanicul Cris Paton făcea comentarii acide la adresa politicii guvenului Blair care, prin susţinerea fără echivoc a politicii americane în problema irakiană, a făcut clar să se înţeleagă cît de departe rămîne Marea Britanie de o ancorarea în discursul politic comunitar. Cît priveşte dezvoltarea unei capacităţi operaţionale militare independente, diferenţele rămîn marcate cu privire la dimensiunile şi tipurile de misiuni pe care le-ar putea prelua "celula de planificare autonomă" constituită la nivelul UE, care ar trebui să devină un soi de Cartier General al forţei militare independente a Europei. De la decizii la realizare, drumul va fi lung, mai ales în plan politic. Viziunile sunt puternic divergente, între Londra, pe de o parte şi Franţa pe de alta. Triunghiul franco-germano-britanic nu este suficient de solid pentru a putea crede că toate aceste probleme ar putea fi rezolvate curînd.

După toate aparenţele Uniunea va avea de străbătut o perioadă de mari dificultăţi economice şi politice. Toată lumea este de acord că, dacă deciziile nu vor duce la aprobarea pînă la sfîrşitul anului a Constituţiei, ea va rămîne doar un capitol de istorie, declanşîndu-se astfel una dintre cele mai importante crize politice din istoria construcţii europene.