Democraţia? E... trecut!

Şi, care este viitorul? Dintre variantele disponibile, nu prea multe, una îşi anunţă cu tărie pretenţiile la preluarea ştafetei, "Coruptocraţia". Nu este rău să-i înţelegem "rosturile" şi "mecanismele", cu atît mai mult cu cît pare să fie soluţia exersată insistent în România, tipică pentru zonele de periferie ale noului sistem de relaţii la care se lucrează, în varianta la zi a "Proiectului european". De ce este nevoie de o nouă variantă UE? Simplu: întrucît cea iniţială, a "Europei comunitare" a fost oficial declarată moartă şi dizolvată, aproape imediat după prima extindere către est a UE, atunci cînd statele mari ale Europei au constatat că în noul sistem al Europei extinse nu există garanţii absolute pentru păstrarea capacităţii lor de a îşi apăra-promova interesele, în orice condiţii şi împotriva oricărei opoziţii; "Europa cercurilor concentrice", varianta care a luat locul modelului originar, s-a dovedit şi ea repede nemulţumitoare, pentru toată lumea, ducînd la tensiuni est-vest şi vest-vest, care au culminat cu decizia Marii Britanii de a părăsi proiectul UE şi a unor ţări importante din cercul 1 şi 2, Polonia, în primul rînd, ajutată de Ungaria, Cehia şi Slovacia, mai nou de Austria, de a face opoziţie radicală politicilor oficiale iniţiate de Bruxelles, în principal în privinţa gestiunii migraţiei şi înrădăcinării islamice în spaţiul european. Aşa s-a ajuns, după alegerea lui Macron în Franţa şi oficializarea Brexitului, la soluţia de salvare in extremis: Nucleu dur-periferie slabă. Implementarea este deja lansată, iar realizarea deplină va ocupa agenda politică europeană în următorii doi-trei ani. Şi, cum vecinătatea acestei periferii este mai bine de 80% Rusia, pentru a nu transforma o slăbiciune structurală într-una incontrolabilă, Bruxellesul a ridicat susţinuta politică a cooperării extinse, exersată din 1990 şi pînă acum în relaţiile cu Rusia, la nivelul unei "Noi Antante", avînd ca principal purtător de cuvînt pe Preşedintele Comisiei Europene, Claude Juncker, secondat de actualul Preşedinte al Uniunii Europene, Donald Tusk, în spatele cărora stau, desigur, adevăraţii decidenţi, Merkel şi Macron.

"Coruptocraţia" este un model de organizare a spaţiului politic, de tip parazitoid, cu reflexe şi influenţe masive în articularea întregului sistem social din ţările periferiei, diferit prin finalitate şi complexitate de "cleptocraţie", cu care ar putea fi confundat. Scopul unei cleptocraţii, parvenită la putere prin mecanismele democraţiei, este doar acela de a stoarce o parte cît mai mare din resursele sociale disponibile, folosind în principal mecanismele puterii politice şi administrative, pentru a acumula, rapid şi sistematic, cît mai multă bogăţie pentru indivizii şi grupurile asociate.

Coruptocraţia este un sistem de tip parazitoid (parazitul omoară gazda!), care parvine la putere tot prin mecanismele democratice, pe care însă le înlocuieşte ulterior cu propriile soluţii şi mecanisme de putere. În sistemul coruptocratic, democraţia nu mai este nici reprezentativă, nici bazată pe libertate şi nici pe liberul arbitru, pe alegerea liberă şi informată exersată de cetăţeni. În România de astăzi, aceste caracteristici ale sistemului coruptocratic sunt vizibile de la o poştă, cu ochiul liber: între cei care votează şi formează corpul social al României şi cei care exersează puterea executivă, legislativă şi judecătorească nu mai există nici o legătură, nici un fel de element de coerenţă, nici interese, nici statut, nici acces la resurse, oportunităţi şi putere, nici răspundere în faţa justiţiei... nimic! Unii cu privilegiile şi accesul peste lege la resurse şi oportunităţi, ceilalţi doar cu pomenile cu care-i miluiesc cei dintîi, dacă se poate, dacă nu... rămîn doar cu promisiunile de pomeni, făcute la televizor! Toate mecanismele fundamentale ale politicii sunt şi trebuie să fie corupte: alegerile sunt contrafăcute prin mijloace indirecte, minciuna fără limite pentru prostirea mediatică a publicului sau directe, "şurubelniţa" băgată în maşinăria de numărare a voturilor; selecţia şi promovarea politică sunt bazate şi reprezintă exerciţii de corupţie în măsura în care au de a face exclusiv cu "darurile" şi "contribuţiile" legale sau ilegale la "partid", cu relaţiile locale de clan, ori cu instituţiile de forţă ale statului şi nicidecum cu valoarea socială intrinsecă, ori cu valorile sociale promovate de "aleşi". Toate celelalte mecanisme ale puterii sunt dominate şi reglate prin mecanismul corupţiei, de la justiţie, la exerciţiul puterii legislative şi de la cel al puterii executive la trucarea mediatică, sistematică, a realităţii pentru a gestiona reacţiile sociale adverse, sau contestatare. De ce este atît de universal necesară şi performantă corupţia? Pentru că este mecanismul cel mai sigur şi mai eficient de control asupra persoanelor deţinătoare ale puterii, indiferent de nivelul şi instituţia în care se exercită: guvern, parlament, justiţie, servicii de informaţii etc. Coruptocraţia este sistemul ideal în care fiecare este controlat şi poate controla pe alţii în sisteme de interacţiune socială complexe care îmbină politicul, economicul, exerciţiul justiţiei şi pe toate cu interacţiunea mediatică, menite să satisfacă interesele unor grupuri privilegiate care ajung să acapareze puterea pentru multă vreme. Iar, pentru ca cercul să se închidă perfect, este sistemul cel mai sigur de control al celor care, din exterior, îşi proiectează puterea şi îşi realizează, la rîndul lor, interesele în România, pe seama resurselor ei. Din acest punct de vedere, instaurarea şi "eternizarea" coruptocraţiei locale are meritul suplimentar că ascunde, maschează, manevrele externe de tip cleptocratic şi, în plus, justifică mecanisme externe oficiale de control, cum sunt cele folosite de UE, vezi cazul Schengen sau mecanismul de supraveghere pe justiţie etc. Rezultatul sigur al instalării şi funcţionării sistemului coruptocratic este slăbiciunea structurală a statului şi a societăţii, incapabile să se opună atît grupurilor interne dominante, cît şi celor externe. Pe scurt, mecanismul sigur pentru a realiza "periferia slabă". Şi, să nu credeţi că este vreo invenţie recentă! Dacă vă uitaţi la mecanismele prin care această parte de lume a fost ţinută sub ascultare, să zicem, în perioada dominaţiei otomane, o să redescoperiţi mecansimele corupţiei şi crearea de regimuri coruptocrate, ca elemente cît se poate de vizibile. Corupţia este, nu de ieri de astăzi, ci de multe secole, brevetată ca mijloc eficient de stăpînire asupra unui ţinut organizat politic-statal, pe care nu îl poţi sau nu vrei să îl iei sub stăpînire, direct, cu puterea armelor.

Nicăieri, în Europa ţărilor membre UE, acest model nu a fost experimentat mai pe larg, nu a fost exersat cu mai multă asiduitate, nu a fost explorat mai asiduu în multitudinea valenţelor sale decît în România post-decembristă. După cîteva tresăriri genuin democratice, la începutul anilor 90, România s-a transformat şi a fost transformată într-o "coruptocraţie pe deplin funcţională", aproape, model. De unde şi laudele mai noi, atît de generoase, ale domnului Juncker. Direcţia noastră socială de mişcare a devenit, aparent peste noapte, coerentă cu cerinţele noului model european. Coincidenţa este departe de a ne fi favorabilă, dimpotrivă!