DEOSEBIRI ŞI ASEMĂNĂRI ÎNTRE ROMÂNIA ŞI RESTUL LUMII La ei era criză pe când nu se vedea, noi o vedeam şi nu era

Spre sfârşitul toamnei anului 2008 adia un uşor vânt de criză. O briză. Nu prea o simţeam prin arealul nostru unic şi incomparabil, din cauza duduitului frenetic al economiei, invocat de domnul Călin Popescu-Tăriceanu, aliat atunci, ca şi acum, dezinteresat personal, al unui bloc multipartit coagulat în jurul unui ghemotoc de interes naţional, ornat butaforic şi mirosind puternic a caşcaval şi a teamă de procuratură.

Criza, aşteptată de prin 2002 de vizionari ca Nouriel Roubini, George Brăiloiu şi subsemnatul, începuse să zguduie America şi se pregătea abitir de invazia vechiului continent.

Aveam în acele vremuri o firmă de import şi distribuţie de carte şcolară, de şi în limba engleză.

Comerţul cu manuale şcolare, o treabă delicată şi oarecum sezonieră, scădea de prin 2003, din cauza pierderii încrederii în învăţământ, redistribuirii bugetelor de familie şi mirajului în expansiune al profesiilor pentru care nu era nevoie de studii.

Prin 2007, afacerea intrase de-a dreptul în picaj.

Cum 2008 avea să fie, în opinia mea, ultimul an profitabil, lucru adeverit cu celeritate mai apoi, mi-am numărat banii rămaşi după plăţile ce nu puteau fi evitate şi mi-au rezultat fix 52.981 de euro.

Am cumpărat o maşină nouă, cu 33.000 de euro, am pus 3.000 de euro pe un Mastercard, 15.000, în bancnote mari, într-o borsetă, 1.981 de euro, în diverse coupuri, în buzunarul unei jachete, şi am plecat în vacanţă.

Am traversat Ungaria, poposind la Budapesta, am mers prin Austria şi Germania şi am închiriat pentru ceva vreme o cameră la Hotel du Theâtre din Metz. Am trăit zile senine şi gurmande prin toată Lorena, am petrecut Crăciunul într-un birt din Epinal, cu beţivii, orfanii şi sociopaţii din localitate, apoi am împachetat tot calabalâcul, am purces spre Frankfurt, să-mi iau în primire fiica de 4 ani şi jumătate, aflată şi ea în vilegiatură, teutonică, cu maică-sa.

• Degeaba americanii sunt mai bogaţi decât noi, dacă au maşini mai ieftine!

În noiembrie 2008, o Honda CR-V costa la dealerul român 38.000 euro. Cu ceva opţiuni mai şmechere, pentru motorul de 2 litri Diesel, cel mai interesant, ajungea la 43.000.

Pe piaţa americană, o Honda CR-V 2,4 litri benzină, cu tracţiune integrală permanentă, cutie automată, cu scaune de piele încălzite şi răcite, navigaţie, cameră de marşarier, trapă şi sistem audio HI-Fi, asamblată la Vancouver, costa 31.000 $.

Am cumpărat o asemenea maşină de la amicul meu Farr, un iordanian creştin cunoscut ca patron al supermarketului OK din strada Maria Rosetti, unul dintre magazinele longevive din Capitală.

Cu toate costurile de transport, omologare, înmatriculare etc., am devenit fericitul proprietar al unei Honda CR-V nou-nouţe, cu numere de Bucureşti, la avantajosul preţ de 33.000 de euro, cu zece mii mai puţin ca la omoloaga cumpărătură loco.

Nu ştiu cum a trecut Honda mea prin RAR, s-a ocupat un băiat... Cu stopurile ei de altă culoare, cu un sistem low emissions greu de încadrat Euro, cu multe briz-brizuri specific americane, omologarea maşinii în 1 (un) exemplar ar fi trebuit fie să fie imposibilă, fie să coste o avere şi să necesite multiple adaptări. N-a fost cazul.

America are o legislaţie laxă, flexibilă, a înmatriculărilor auto.

În România, legi şi regulamente stricte, precise, guvernează piaţa înregistrării vehiculelor.

Probabil că de-aia, la noi, maşinile sunt mai scumpe.

Şi de-aia, la ei, nu există profesia de băiat care merge la RAR.

• O cameră mică într-o ţară mare şi o cameră ceva mai mare într-o ţară mai mică

Prin preajma Revelionului 2009, mă aflam la Dresda, cazat la micul şi luxosul Suitess Hotel. Totul era perfect.

A fost perfect până am fumat clandestin în cameră şi m-au prins. Conducerea stabilimentului a formulat o plângere la nu ştiu ce autoritate şi mi s-a comunicat că sunt pasibil de a plăti o amendă extrem de usturătoare. N-au vrut nici să-mi restituie cardul de membru Small Leading Hotels of the World, conferitor de discount consistent peste tot în luxul mondial... Eram dependent de lux dar nu mi-l permiteam fără discount... Mi-au cam stricat sărbătorile.

Nedorind să abandonez înfrânt câmpul de luptă, deşi eram în culpă, am căutat temeiuri de contrapresiune. Am scotocit camera în căutare de indicii ale unor abateri sau lacune de calitate ce puteau fi reclamate.

N-am găsit nimic! Curăţenie impecabilă, praful şters chiar şi pe şifonierul de mahon sau sub televizorul Loewe, cuprul şi nichelul din baie lustruite fără pată, aşternuturile perfecte, iar paharele absolut translucide, privite în lumina corpurilor de iluminat de la care nu lipsea nici măcar un bec!

Am căutat şi găsit un regulament hotelier federal, cu toate normele de clasare pe categorii. Am cumpărat o ruletă, am măsurat suprafaţa camerei, cu dependinţe cu tot, lucru deloc uşor din cauza formei neregulate, am calculat toată noaptea şi, Evrika!, am descoperit că locuiam într-o cameră de cinci stele mai mică decât impunea legea germană cu 43 de centimetri pătraţi.

Am ameninţat că reclam. Mi s-a şters amenda, mi s-a adus o scrumieră şi am căpătat gratuitate pentru o zi de cazare.

Nu era prima oară când recurgeam la topometrie în relaţia cu hotelierii...

În vara lui 2005, am stat câteva zile la hotelul Britannia din Eforie Nord. Cele patru stele erau prăfuite, miroseau a canal, în pat am găsit nisip, iar în coşul de gunoi ambalaje vechi, soioase. Am reclamat. Dar, se pare, regulamentele hoteliere din România nu considerau că nisipul şi jegul au de-a face cu stelele. Aşa că am citit regulamentele de omologare ale Ministerului Turismului, am cumpărat o ruletă şi am măsurat camera şi lobby-ul. Am re-reclamat şi hotelul a fost sancţionat şi declasat temporar.

Apoi, probabil, camerele au crescut subit, s-au mai lăbărţat, căci steaua desprinsă a fost din nou aninată...

Teribilă asemănare, însă! Şi hotelierii nemţi, şi cei români fură la cântar, recte la ruletă, în speţă!

Teribilă e şi deosebirea: unii trag de câţiva centimetri pentru a oploşi impecabilul, alţii înghesuie în spaţii mai mici, mai dens, gunoiul cuvenit unor arii mai generoase.

• Plasticul nu-i la fel, diferă de la ţară la ţară...

Anul 2009 a început cum nu se putea mai prost!

Mahmur, saturat de miros de artificii - stranie asemănare între petrecăreţii germani şi cei români, m-am trezit în camera mea de la Suitess în urma insistentului ţârâit al telefonului mobil.

Joi, 1 ianuarie 2009, RBS Bank România voia neapărat să-mi spună că depăşisem limita cardului Mastercard şi că eram lefter.

"Bine, dar n-am cheltuit nici un cent din cei 3.000 de euro încărcaţi pe card!" - am replicat eu. Banii ăia erau rezerva strategică, fonduri de repatriere la terminarea cash-ului luat în călătorie.

Ce se întâmplase... Făcusem nişte rezervări cu Mastercardul de la RBS. Plătisem ulterior lichid dar banii rămăseseră blocaţi. De ce? Nemţii îi deblocaseră, sunaseră la Mastercard. Dura minute. Românii, pentru a şterge consemnările mai devreme de 30 de zile, termenul mioritic legal, doreau fax de la hotelul cu pricina. Pe hotelierii germani nu-i interesa cine erau şi ce voiau românii de la RBS. Pe card scria "Mastercard", ei cu Mastercard aveau treabă, nu cu Ionescu şi Popescu de la cutare bancă de la marginea hărţii Uniunii.

Am sunat la RBS şi le-am explicat. N-au vrut să audă. Am vorbit cu managerii nemţi de la vreo două hoteluri, nici ăia n-au vrut să audă... Cum să trimită ei un fax unor necunoscuţi de la Bucureşti?!? Urmaseră procedurile, lucrau cu Mastercard de ceva vreme, se comunicase la Mastercard, auf wiedersehen!

Am vorbit iar cu RBS România şi am cerut un şef. N-aveau aşa ceva, toată lumea era liberă până luni, 5 ianuarie. Lucrau numai câţiva necăjiţi care să-i sune, la nevoie, pe alţi necăjiţi, aşa, ca mine, să le strice şi lor zilele de vacanţă!

Am achitat cu cash la Dresda şi am mers la Berlin, unde aveam rezervare la Schlosshotel im Grunewald. Am achitat în avans, cu ce bani gheaţă mai aveam. Am petrecut patru nopţi la hotelul cu cel mai scump apartament din Germania (bine, nu în ăla am stat eu!) şi am tremurat până luni, 5 ianuarie, când aveam să găsesc un interlocutor valabil la bancă.

Mai aveam, vineri, mai puţin de 300 de euro. La Berlin era foarte frig, -20 de grade Celsius! Honda mea consuma enorm în oraş, era gândită să meargă economic, constant, cu 55 de mile la oră... Aveam cu mine un copil de patru ani care trebuia ţinut departe de jucării şi dulciuri scumpe.

Am fost, vreme de patru zile, cel mai sărac locatar de la Schosshotel...

Eram, oricum, cel mai sărac! Aveam singura Hondă din parcare. Nemţii, ca să-şi permită camere de hotel de 4-500 de euro, trebuiau să se îmbogăţească mai întâi. Eu, ca roman, îmi permiteam să sparg tot profitul anului trecut pe o excursie...

Luni am rezolvat, cu scandal, cu RBS. Am vorbit la telefon de o sută de euro, am înjurat, am ameninţat, am găsit o pilă. S-a putut debloca Mastercardul şi mai devreme de 30 de zile.

Deosebire: nemţii sunt inflexibili, românii nu!

• Românii, olandezii, englezii şi românii

RBS e o bancă veche, fondată în 1727.

ABN Amro Holding BV e o bancă nouă, fondată în 1991.

ABN a venit în România cu elan tineresc şi a dat multe credite de uz personal la corporatişti şi angajaţi fel de fel, neipotecare, mărinimoase şi larg acordate.

În 2007, ABN a vândut masiv către RBS, Banco Santander şi Fortis.

Fortis a obţinut operaţiunile din Belgia şi Olanda, Santander Central Hispano a luat diviziile din America de Sud, iar Royal Bank of Scotland ce-a mai rămas, prin Asia şi Europa.

În mai 2008, RBS a majorat capitalul cu 12 miliarde de lire, cea mai mare majorare de capital a unei bănci britanice din toate timpurile.

În 2008, RBS a înregistrat o pierdere de 24,1 miliarde de lire sterline, tot cea mai mare din istoria Albionului.

În octombrie 2008, Statul Englez a injectat 20 de miliarde de lire în RBS, devenind acţionar majoritar. Banca a fost condiţionată, obligată să înstrăineze o sumă de active considerate toxice, printre altele şi subsidiara din România.

A fost jenant. După preluarea cu fanfară a ABN, după un rebranding foarte scump şi o deşănţată campanie de imagine, să te milogeşti să vinzi în pierdere...

Creditele luate de români de la ABN s-au dovedit cam neperformante. Profilul moral al clienţilor împrumutaţi, cam tineresc, n-a prea dat şanse nici conceptului de garanţie comună a creditorilor şi nici sistemului de executare. Nu prea era nimic de executat.

Pachete de creanţe au fost vândute, la 5-10 la sută din valoare către diverşi samsari, în special către DDM Invest XX AG care a mandatat recuperatori locali, cum ar fi Creditexpress Financial Services, care, la rândul lor, au apelat la niscai executori judecătoreşti consacraţi, abonaţi la administratorii de creanţe, pentru a mai strânge din banii neperformaţi de olandezi.

Fericiţii posesori ai titlurilor cumpărate la reduceri de la RBS tot scriu, de zece ani, scrisori de ameninţare şi de chemare la plată.

De vreo cinci ani, fac discounturi, au campanii de reduceri avantajoase şi multe vineri negre.

Acum vreun an, debitorul era invitat să-şi stingă datoria plătind 50% din sumă. Negociabil.

Acum, cine vrea să restituie banii luaţi cu dobândă de la ABN, poate plăti doar 25-30 la sută din total. Sau din suma împrumutată. Naiba mai ştie...

Nu vrea nimeni.

Olandezii, ca naţie, în ciuda campaniei de construire a imaginii de băieţi buni, au un trecut răutăcios, discriminativ şi şovin. Au inventat termenul "apartheid", au masacrat chinezii din Batavia, au comis atrocităţi în Surinam şi India, prin insule, asupra populaţiei locale, asupra sclavilor negri şi chiar contra altor colonişti.

Românii, spre deosebire de flamanzi, nu-s şovini. Au luat cu inima deschisă bani de la olandezi. Şi, dacă nu i-au restituit acestora, cu dobândă, cum o să discrimineze şi să dea banii englezilor?!? Nici să se bucure de reducerile oferite de compatrioţi n-ar fi ok. Aşa că nu-i mai dau deloc. Democratic.

• Cumpără, vinde, trăieşte româneşte, în ţară sau afară!

Ei, cum au trecut zece ani de la primele istorii evocate aici!

Am căzut pe gânduri, am rememorat criza... Apoi am numărat măsurile anticiclice luate de noi, românii, de la aşa-zisa criză. Noroc că n-am avut mult de numărat, drept pentru care pot trece mai departe...

În 2018, faţa patriei s-a schimbat.

Cea mai mare bancă de pe la noi e Transilvania. I-a îngenuncheat pe austrieci, i-a devansat pe francezi.

Românii o iubesc, că-i a noastră, de la noi, pentru noi. Ei, ce mai contează că printre acţionarii semnificativi sunt şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Franklyn Templeton, Morgan Stanley sau Norges Bank? Sau că-i condusă de un turc?

Dacă e la Cluj, e românească şi serioasă! Tot ce-a venit de la Cluj a fost cinstit şi solid, se ştie...

Maşinile româneşti sunt cele mai bune, benzinăriile româneşti, cu carburant neaoş, preferate, apele noastre minerale mai gustoase şi vacanţele mai plăcute în patrie. Dar toate au o doză bunicică de străinătate, cât să se estompeze cât mai mult deosebirile dintre noi şi Lume, iar asemănările să abunde.

Ne mai încurcăm noi în păreri cu diaspora, străinizată nociv, ne dorim să facem familii cum zice popa, nu cum se destrăbălează occidentalii, mai ungem cu slană câte un amplasament de moschee şi ne mai supărăm pe ambasadorii americani că se bagă-n seamă, dar semănăm pe zi ce trece mai bine cu naţiile alelalte. Şi ele cu noi. Ceea ce-nseamnă că nu mai avem unde merge. Nici ei de ce să vină.