Deschiderea Napoleon

După e4-e5, dama la f3 este o mutare aparent agresivă, dar greu de fructificat, chiar şi în faţa unui amator, dacă stăpîneşte principiile de bază ale des­fă­şurărilor po­ziţionale. Albul nu va putea dezvolta imediat un atac consis­tent, decît da­că negrul, speriat de apariţia damei albe în cîmp deschis, începe să se apere de muş­te şi îşi distruge singur logica de dezvoltare a pieselor sale. De aceea, nici măcar în Cişmigiu nu o să vedeţi prea des mutările acestea.

O să le găsiţi, în schimb, pe tabla cea mare de şah a politicii mondiale. La masa de joc, cu albele, Preşedintele Sarkozy, iar cu negrele un jucător colectiv, restul membrilor NATO. După aproape patru decenii şi jumătate, Franţa preia iniţiativa în relaţia cu Organizaţia Atlanticului de Nord, a cărei co-fondatoare, de drept, este. Să nu uităm că limba franceză este limbă oficială a organizaţiei, tocmai din această cauză, iar primul Cartier General a fost în apropierea Parisului, nu la Bruxelles. Decizia de revenire în structurile militare integrate ale Alianţei, prefigurată încă de la Summit-ul de la Bucureşti, încheie un capitol de istorie, atît pentru Franţa, cît şi pentru NATO. Acum, lucrurile se apropie de rezolvarea formală. Preşedintele Sarkozy şi-a asumat oficial iniţiativa, care va fi supusă spre aprobare Parlamentului. Care sunt consecinţele?

Mutarea reuşeşte să păstreze o parte însemnată a moştenirii gaulliste. Decizia din 1966 a Generalului, de a retrage forţele armate ale ţării de sub stindardul NATO, a vizat în primul rînd controlul exclusiv asupra forţelor nucleare de descurajare. Franţa se detaşa, astfel, masiv, de politica oficială a NATO. Alianţa lua în calcul, în cazul unui conflict pe scară largă, declanşat de o agresiune convenţională a forţelor Tratatului de la Varşovia, posibilitatea iniţierii unui atac nuclear. Este motivul pentru care SUA au respins, de mai multe ori, iniţiativele diplomatice sovietice care propuneau semnarea unui acord prin care părţile să-şi asume angajamentul de-a nu declanşa primele un atac cu arme nucleare, în cazul unui conflict. Pentru Franţa, singura variantă de utilizare a forţelor sale nucleare a fost: "Un răspuns nuclear este posibil doar ca urmare a unui atac nuclear asupra teritoriului naţional". Prin revenirea Franţei în structurile militare integrate ale NATO, nimic din această moştenire nu este alterat. Cu alte cuvinte, NATO nu obţine niciun fel de control, ori putere de decizie, asupra forţelor nucleare franceze. Iniţiativa Preşedintelui Sarkozy recuperează, în schimb, terenul pierdut în cadrul structurilor de comandă ale Alianţei, precum şi în cele care se ocupă de planificarea şi pregătirea forţelor pentru misiunile formulate prin Conceptul Strategic. Noua abordare: "Interesele Franţei sunt mai bine servite dacă participă deplin la misiunile şi structurile Alianţei, decît dacă stă deoparte", reprezintă, în schimb, înmormîntarea definitivă a filosofiei gaulliste, care a inspirat decizia din 1966. Din perspectiva americană, revenirea Franţei în structurile militare integrate presupune nişte costuri, dar aduce şi un mare cîştig. Unul politic: recunoaşterea deplină a faptului că şi în secolul XXI, în ciuda atîtor schimbări, securitatea Europei şi cea a Americii sunt indestructibil legate, iar instrumentul acestei legături este NATO. Costurile sunt organizaţionale, prilejuite de faptul că anumite poziţii de comandă, dintre cele foarte vizibile, vor fi eliberate de americani sau alţi aliaţi, pentru a fi ocupate de militarii francezi. Ambiţiile Franţei vizînd conturarea unei soluţii pur europene la pro­blemele de securitate ale continentului sunt definitiv abandonate, re­cunoscîndu-se că o dimensiune europeană se poate dezvolta viabil doar în sistemul NATO sau în cooperare deplină cu acesta.

Aparent, ar mai rămîne loc doar pentru poza de protocol, cu şefi de stat şi de guvern fericiţi. În sfîrşit, s-a găsit o soluţie de tip "win/win" pentru o problemă politică relativ complicată. Este posibil ca, pînă la realizarea pozei respective, lucrurile să rămînă liniştite, iar zîmbetele să fie autentice. Problemele Oganizaţiei Atlanticului de Nord, odată cu revenirea Franţei în prim plan instituţional, nu se vor termina, însă, şi nici nu sunt şanse să se simplifice. Dimpotrivă. Mecanismul politic decizional, bazat pe formula consensului, şi-a arătat limitele, atunci cînd anumite guverne au ales să-şi susţină interesul propriu, indiferent de consecinţele organizaţionale. Acest lucru s-a întîmplat şi în cazul primei faze a crizei iugoslave, şi în episodului Kosovo, precum şi în cazul conflictului din Irak. Alianţa nu a putut fi folosită, la un moment dat, nici măcar drept instrument de consultare, conform articolului 4 din Tratatul de la Washington, ceea ce spune multe despre flexibilitatea politică a unora dintre membri. Soluţia participării selective la misiunile Alianţei, poate că a salvat la un moment dat capacitatea de intervenţie şi credibilitatea NATO, dar a introdus în ecuaţie un factor major de slăbire a legăturilor politice dintre membri. Dacă reîntoarcerea Franţei în structurile integrate ale NATO va avea ca reflex estomparea şi poate vindecarea clasei sale politice de anti-americanismul intrinsec filosofiei politice gaulliste, atunci rezultatul va fi pozitiv şi pentru Franţa, şi pentru NATO. Dacă nu, OTAN va trebui să se pregătească pentru noi vremuri de criză.