Despre inefabila inutilitate a infinitului ca măsură a prostiei în politica băştinaşă

Să stăm, care va să zică, strîmb şi să judecăm... drept. Nici nu îngălbeniseră bine frunzele, la început de septembrie, şi căruţa guvernării PnlUsrPlus dete ca din întîmplare cu două roţi deodată în cea mai generoasă groapă pe care o găsi în cale. Evident nu căruţa era de vină, ci ăl de stătea pe capră cu hăţurile într-o mînă şi biciul în cealaltă. El o dădu în gropi. Neatenţia, bat-o vina! Era ocupat să-l ia de ciuf pe unul şi să-l arunce de-a berbeleacul în glod, peste loitre. A din dreapta! Taman despre ministrul justiţiei era vorba. Gurile rele spun că începuse să-i sufle cam rece în ceafă vizitiului... ori, nimeni nu mai ştie bine... să se intereseze aşa, la vedere, puţintel cam sfidător de nişte dosare... dosare, mai vechi, nu contează ale cui. Persoană importantă, chiar dacă nu era deloc becher. Speriaţi nevoie mare de zdruncinătură, ori de aplombul nebănuit al vizitiului, ori de nesăbuinţa lui, nimeni nu mai ştie cu precizie de ce, speriaţi însă nevoie mare, odată cu ministrul lor din căruţă au sărit pe nepusă masă şi aliaţii UsrPlus. Evident, au luat cu ei şi boul care stătea în partea din stînga a jugului. Mare supărare n-ar fi fost, dacă miliţianul din colţul Parlamentului nu i-ar fi ridicat proţăpitului de pe capră permisul categoria Hăis-Cea, pentru vehicule cu tracţiune animală. Ce insolenţă!!! Să-l lase tocmai pe el per pedes apostolorum.

Noroc că avea biciul şi hăţurile încă în mînă. Nu le-ar fi dat... nici mort. Ştia el că ăştia de plecară, mai de voie, mai de nevoie, or să se întoarcă la borcanul cu miere al guvernării. Iaca, n-a fost să fie chiar aşa, oricum nu cu una cu două! Din prostie, a calculat greşit. A mai plesnit din bici pe lîngă boi, o dată... de două ori, cu obidă, doar doar şi-ar pune ăia capul în jug, din nou... Nimic. Atunci, îmbufnat, a zis că-şi ia carul şi pleacă singur mai departe. Cu boii lui. Păi, fără aviz de circulaţie de la Parlament, nu se poate neică! Oi vrea matale să te duci aşa... prin bălării... după cum te taie capul... da, aici nu-i ca-n America, să le iei ălora banii şi pe urmă să te faci niznai şi să pleci haihui, n-aude... n-a vede... n-a greul pămîntului! Exact cînd îi era lui Ulyses al nostru viaţa mai grea şi mai amară, din spuma apelor învolburate, la cumpăna dintre Scila şi Caribda, ieşiră şi începură să cînte cum numai ele ştiu să o facă, sirenele. Lasă-mă frate, nu alea de la salvările lui Arafat care-i plimbă niţeluş prin oraş, ca o ultimă favoare, pe ăi de stau să moară de covid, ci alea din poveste, cu trunchi de fecioară şi coadă de peşte. Erau sirenele P...S...D!!! Vino la noi frumosule... să te cazăm în palatele noastre din abisurile mării... pardon, ale politicii de cumetrie! E mai bine decît în sînul lui Avraam. N-ai să mai pleci de acolo... niciodată!!! Doamne... şi dacă ar fi ştiut... şi-ar fi luat ceara cu el să şi-o vîre în urechi!! Da, cine să prevadă o ulisiadă ca asta??? Şi, uite-aşa, începură negocierile cu PSD pentru formarea unei noi majorităţi de guvernare, a unui nou guvern şi desigur pentru formularea unui nou program de guvernare. Un imens salt în necunoscut! Prea abrupt, prea tăios, prea mare riscul de operaţiune. Nu e pentru el. Tot mai bine cu Usereul. Măcar pe ăştia îi ştie. Partea proastă este însă că în noua formulă, el este doar a cincea roată la căruţă. Pe capră o să se aburce altul! Poate aţi uitat, poate nu, e bine totuşi să menţionăm: la pupitrul orchestrei neacordate care execută această cacofonie politică demnă de marile partituri dodecafonice ale începutului de secol XX este nimeni altul decît Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis. Altfel, toată aventura asta putea foarte bine să nu existe dacă omul Iohannis ar fi avut cel mai mic punct de tangenţă cu funcţia pe care o exercită în mecanismul politic şi de guvernare al României şi, evident, măcar o fărîmă de respect pentru prevederile constituţionale care dau conţinut funcţiei. Toată criza asta de nervi putea fi rezolvată într-un ceas de discuţii şi negocieri adevărate desfăşurate în oricare dintre camerele de la Cotroceni în care încap, fără să se înghesuie prea mult, cinci, maxim zece cetăţeni. Ceea ce vedem sub ochii noştri, fără să putem crede că ni se întîmplă cu adevărat, două zile de "precizări" pentru ca două partide să stabilească dacă se întîlnesc sau nu să negocieze, urmate de alte vreo două zile de "gîndire adîncă" la sediul fiecăruia care să stabilească chipurile "mandatul de negociere", alte nu mai ştiu cîte zile ca să anunţe dacă s-au întîlnit, au discutat, eventual au negociat ceva şi la ce rezultat au ajuns, este nici mai mult şi nici mai puţin decît etalarea unui imens deşert de prostie şi bătaie de joc la adresa celor pe spinarea cărora aceşti clauni trişti şi păguboşi se împăunează cu titlul de "oameni politici". Ca o încununare bine meritată a acestei nesfîrşite bălmăjeli, atunci cînd toată lumea aştepta ca Preşedintele României să pună capăt circului şi să taie nodul gordian, eminenţa sa a anunţat simplu, băţos şi sincer că a hotărît să... aştepte!!!! Să aştepte ca partidele să înjghebe o majoritate de guvernare, cum o fi şi cum s-o nimeri, după care majestatea sa prezidenţială o să binevoiască să convoace la Cotroceni consultările de care oricum nimeni nu înţelege de ce ar mai fi nevoie!!!!!

Bun... imens... imens... dar cît de mare? Infinit!... Infinit? Şi, cam cît de mare este infinitul ăsta? Nu de alta, dar în situaţia de dezastru generalizat spre care se îndreaptă cu viteza luminii România, ori infinitul ăsta e chiar colea, după colţ, ori e mai departe, dar atunci, problema este că nu vom mai apuca să îi atingem marginile. Pur şi simplu nu vom avea cu ce plăti călătoria pînă acolo!!! Pentru România, infinitul prostiei din alergătura oarbă a unora şi altora după ciolan, numită politică, pe care cetăţenii o plătesc la greu, cu viaţa a sute de oameni, şi totuşi o tolerează cu apatie ori condamnabilă îngăduinţă, a devenit măsură a istoriei. Vestea proastă pentru noi toţi, însă, este aceea că Istoria nu tolerează nimic la infinit. Nici măcar infinitul prostiei aşa zişilor oameni politici. Tot cam la douăzeci, treizeci de ani, pune nota de plată pe masă. Asta se cam întîmplă acum!