Despre inegalitatea economică şi inevitabila chestionare a capitalismului

Inegalitatea economică este cruntă în România. Aveţi mai jos câteva cifre şi date statistice, pe care nu le găşiţi prin agregatoarele de ştiri, întrucât ele sunt atent camuflate de stăpânii banilor şi ecranate de ştirile "selecte" despre nimic. Aceste date vor putea, totuşi, să justifice concluziile prezentului material.

• I. Valoarea totală a locuinţelor din România versus valoarea depozitelor bancare ale populaţiei şi valoarea datoriilor populaţiei

Numărul total de locuinţe din România era, la 31 decembrie 2018, conform INS*, de 9 milioane.

Valoarea acestor locuinţe poate fi estimată în baza preţului mediu, care se situează, la nivel naţional, în jurul cifrei de 70.000 de euro. Ne rezultă că toate locuinţele din România valoarează circa 630 de miliarde de euro.

În Bucureşti - Ilfov sunt peste un million de locuinţe. La un preţ mediu pe locuinţă de 100.000 de euro (preţul pe metru pătrat fiind în medie de 1400 euro) * * ne rezultă o valoare totală de circa 100 de miliarde de euro.

Conform aceloraşi date de la INS, mai mult de 8,9 milioane de locuinţe sunt "în proprietate majoritar privată" (adică nu sunt în proprietatea statului sau a vreunei UAT). De aici rezultă că statul şi instituţiile administraţiei publice locale nu mai deţin şi nu mai construiesc locuinţe. Efortul acestora este de-a dreptul nesemnificativ - mai puţin de 5000 de locuinţe au fost construite în ultimii 10 ani de aceste instituţii, ceea ce este, pur şi simplu, singular în Uniunea Europeană.

De-a dreptul şocant este că mai mult de 94% din numărul total al locuinţelor din România sunt în proprietatea simplilor particulari. S-ar zice că populaţia României deţine o avere (imobiliară) destul de consistentă - circa 600 de miliarde de euro. În realitate, aceste cifre statistice relevă cel puţin două caracteristici negative.

De remarcat, în primul rând, că pentru locuinţele construite sau achiziţionate pe credit este doar un fel de a spune că acestea ar fi în proprietatea simplilor particulari îndatoraţi la bănci. Cei care şi-au ipotecat locuinţele în favoarea creditorilor financiari nu sunt proprietari ai acelor locuinţe decât teoretic, întrucât ei nu le pot vinde decât cu acordul creditorilor financiari şi, în plus, ei pot rămâne oricând fără casă, întrucât contractul de credit/ipotecă poate fi pus în mod (mult prea) facil în executare silită, cu riscul final al evacuării debitorului din locuinţa familială. Acest risc nu este înlăturat în ce îi priveşte pe împrumutaţii care nu şi-au ipotecat casa - conform "înţeleptului" Cod civil român, casa, singurul bun de valoare al unui simplu particular, poate fi oricând executată silit, chiar şi neipotecată fiind.

S-ar putea spune că persoanele care se apropie de pensionare sau chiar sunt deja la pensie sunt proprietari deplini ai locuinţelor lor. Numai că aceste locuinţe sunt, practic, scoase din circuitul civil. Proprietarul de acest gen se caracterizează prin conservatorism (el, mai degrabă, păstrează casa pentru moştenitori) şi prin animism (nu numai că el dă valoare sentimentală casei, dar el o şi "dotează" cu suflet, făcând-o să "trăiască", în calitate de simbol al trecutului propriu, al copilăriei descendenţilor sau al ultimilor ani din viaţă ascendenţilor). Un imobil care nu circulă juridic, fie nu are deloc valoare de piaţă, fie are o valoare aluvionară, antrenată de localizare sau de modele temporare ale pieţei. Oricum, aceste case sunt vechi, cu arhitectură insipidă şi, deci, mai puţin vandabile. Proprietatea asupra lor rezultă din vânzarea din fondul locativ de stat practicată în anii 1991-2003. Este vorba de apartamentele construite înainte de 1989 de statul comunist, în care actualii proprietari stăteau cu chirie şi care au fost trecute în proprietatea acestora, cu preţuri modice. Acest proces de vânzare a durat din 1991 până prin 2003, fiind derulat inclusiv în faţa instanţelor de judecată, pentru cazurile litigioase şi a fost principalul motiv pentru care nu s-au construit imobile noi şi nici nu a funcţionat piaţa creditului ipotecar, până prin anii 2004-2005.

Comparativ, valoarea totală a depozitelor bancare ale populaţiei este, în prezent, de 44 de miliarde de euro (210 miliarde lei, din care depozitele în valută sunt în valoare de circa 18 miliarde euro). Din aceste sume, mai puţin de 5% din numărul total de deponenţi deţin mai mult de 75% din total. Un mare număr de persoane fizice, adică peste 40% din total, au "depozite" de ... 21 de lei sau chiar mai mici* * *.

S-ar putea spune că populaţia României are economii de faţadă, de vreme ce 9,5 milioane de persoane deţin doar 11 miliarde de euro în bănci, iar 4 milioane de persoane au în bănci economii de maxim 21 de lei.

Spre comparaţie, sistemul bancar din Bulgaria, o ţară cu o economie de 5 ori mai mică decât cea a României, are 200 de miliarde de euro în depozite.

Un sistem bancar ca "al nostru", care se laudă cu astfel de "performanţe" nu poate fi denumit altfel decât penibil.

Valoarea totală a datoriilor populaţiei era de 143 de miliarde de lei (31 miliarde euro) în 2018. Din această sumă, mai mult de 40% este garantată cu locuinţa debitorului. De exemplu, creditul Prima Casă, accesat în ultimii 10 ani de circa 270.000 de debitori, are o valoare cumulată de 40 de miliarde de lei (din care 20 de miliarde de lei sunt garantate de stat, restul de 20 de miliarde fiind garantate cu locuinţele cumpărate). Evident, aceste case nu se pot vinde fără acordul băncii şi, în plus, pot fi oricând executate silit de creditorii financiare.

Este evident că cei 5% dintre deponenţii care deţin 33 de miliarde de euro în depozite bancare nu se împrumută, că nu au de ce să o facă. Rezultă că datoriile la bănci sunt cam de trei ori mai mari decât depozitele bancare ale imensei majorităţi a populaţiei. Practic, cei 7 milioane de datornici la bănci se suprapun cu cei 9,5 milioane de deponenţi, împărtăşind "beneficiile" cauzate economiei României de sistemul bancar care îşi face veacul pe aici (că nu pot să îi zic "sistem bancar român"). Şi toate aceste datorii sunt fie garantate cu casele de locuit ale debitorilor şi ale familiilor lor, fie plătibile forţat, prin executare silită asupra aceloraşi case. Reamintesc cele spuse deja mai sus - indiferent că există sau nu o ipotecă asupra casei, aceasta poate fi executată silit de bancă sau de colectorul de creanţă, pentru a-şi recupera întreagă creanţă, oricât de odioasă ar fi.

De remarcat că ponderea datoriilor populaţiei în PIB era de circa 16,5% în 2018, în uşoară scădere faţă de anul 2017 (când ponderea era de 17%). Această scădere este datorată accelerării creşterii economice şi nu faptului că populaţia nu s-ar mai fi împrumutat. De fapt, creditul ipotecar a crescut, în 2017, cu 14%, o creştere datorată exclusiv menţinerii iresponsabile în derulare a Programului Prima Casă.

De aici concluzia că mulţi ai noştri duc o viaţă pe datorie, fiind în permanent pericol de a-şi pierde casele.

• II. Veniturile din salarii sau veniturile asimilate salariului versus veniturile din capital şi proprietăţi imobiliare

Salariul mediu net în România nu depaste 3000 de lei. Salariul brut corespunzător este grevat, în primul rând, de impozite şi contribuţii sociale. Mai mult de 55% din salariul brut (sau din venitul brut asimilat salariului) se cuvine statului. Spre comparaţie, mai puţin de 10% din veniturile generate de capital se cuvine statului. Uneori, acest procent este perfect egal cu zero, întrucât se practică "optimizarea fiscală". La fel de "bine" sunt taxele şi veniturile din chirii şi din rentele imobiliare.

Şi mai gravă este destinaţia obligatorie a salariului net (sau a veniturilor asimilate salariului), dată de captivitatea contractuală faţă de creditorii financiari. Mai mult de 80% din aceste venituri - deja vămuite de stat - se duc în rate (la bănci, la ifn-uri, la leasing). După ce casa de locuit este executată de creditorul financiar, iar debitorul este evacuat, între 33% şi 50% din aceste venituri se duc în popriri (din nefericire, cei mai mulţi debitori încă nu au conştientizat că, după evacuarea din locuinţa familială şi "vânzarea" creanţei la colectorii de creanţe, se continuă executarea lor silită, prin poprire pe salariu). Este de remarcat că, deşi există plafoane maxime de îndatorare (din decembrie 2018, aceste plafoane sunt de 20% la creditele în valută şi de 40% la creditele în lei), băncile "comerciale" au găsit întodeauna metode de ocolire iresponsabilă şi auto-destructivă a acestor plafoane, punând uneori debitorii în postura de a avea rate lunare mai mari decât veniturile lunare. Dreptul la supravieţuire a unor asemenea debitori a devenit de mult subsidiar "imperativului" achitării integrale a creanţei.

A, şi ca o pată de culoare - această statistică şi această atenţionare îi privesc şi pe lucrătorii din corporaţii, viitorii şomeri, sacrificaţii de serviciu în caz de criză, în caz de austeritate, în caz de măsuri "necesare" de combatere a efectului de reducere a profitabilităţii sau în caz de fuziuni şi achiziţii.

• III. Concluzie

Acesta este rezultatul politicii economice neo-liberale şi al stitului libertarian de conducere a economiei, pe care BNR îl practică de 30 de ani, sub bagheta lui "Manole Isărescu". Guvernele care s-au perindat pe la Palatul Victoria, oricare dintre ele, aproape că nu au contat.

În Franţa, revolta violentă a "vestelor galbene" a pornit de la creşterea preţului la combustibil. A fost vorba de o întreagă chestionare a capitalismului neo-liberal şi libertarian, generator al inegalităţii economice din ce în ce mai acute, care transformă societatea modernă într-un neo-feudalism feroce, condus de stăpâni cinici şi de-a dreptul sociopaţi.

În România, probabil că revolta va veni, prin 2020-2021, de la injusta aşezare a sarcinii fiscale şi de la hazardul moral generat continuu de marile corporaţii, obişnuite cu privatizarea profitului şi cu socializarea pierderilor. În prezent, la ordinea zilei este salvarea cu orice preţ a mega-comercianţilor, mai ales a celor financiari, cu banii şi veniturile viitoare ale populaţiei.

Dar nu mai durează mult.

Chiar dacă afară sunt 30 de grade la umbră, iarnă va veni. E aproape.