Despre provocările migraţiei

Joi, 8 iunie, Consiliul de miniştri JAI al UE, care s-a ţinut la Luxembourg, a ajuns la un acord cu privire la principalele reglementări privind azilul şi migraţia. Imediat Consiliul s-a felicitat pentru că s-ar fi făcut astfel un pas decisiv către modernizarea normelor UE privind azilul şi migraţia. În principiu, decizia a fost luată în privinţa poziţiei de negociere asupra regulamentului privind procedura de azil şi asupra regulamentului privind gestionarea azilului şi a migraţiei, iar această poziţie va sta la baza negocierilor preşedinţiei Consiliului cu Parlamentul European. Dar, cum Parlamentul este - până acum cel puţin - mult mai deschis decât Consiliul, acest vot cu majoritate calificată a setat un nou cadru pentru deblocarea pachetului privind migraţia şi azilul, blocat de Ungaria şi Polonia. Votul a fost unul clar, cu două state care au votat împotrivă, aceleaşi ca de obicei, Ungaria şi Polonia, şi cinci state care s-au abţinut, Bulgaria, Cehia, Malta Lituania şi Slovacia. Iar Italia, cu tot guvernul fascizant condus de Georgia Meloni, nu a avut alternativă şi a ales soluţia raţională lăsându-şi în offside aliaţii ideologici polonezi şi maghiari. Cum era de aşteptat, prim ministrul polonez Mateusz Morawiecki a răbufnit cu o declaraţie de-a dreptul rasistă, anunţând că nu acceptă votul şi că ţara sa nu va permite niciodată impunerea unor cote de migraţiune pentru "pentru refugiaţii din Africa, Orientul Mijlociu, pentru arabi, musulmani sau pentru oricine". Iar argumentul Poloniei este că are deja prea mulţi refugiaţi, cu cei 1,6 milioane de ucraineni refugiaţi în urma agresiunii ruseşti de anul trecut.

Blocarea pachetelor succesive privind migraţia şi azilul propuse de Comisie după criza refugiaţilor din 2015 de către Ungaria şi Polonia a creat dificultăţi statelor europene în privinţa gestionării fluxurilor migratorii, produse de tensiunile geopolitice şi de încălzirea globală. Cum cele două state au fost deja condamnate pentru politicile lor anti-europene de Curtea de la Luxemburg, poziţia lor nu poate schimba decizia de joia trecută, dar poate întârzia punerea ei în aplicare. Noile fluxuri migratorii au dovedit că nu este posibil ca un stat membru să poată face faţă singur provocărilor migraţiei. Iar cele cinci state din prima linie - Italia, Grecia, Spania, Malta şi Cipru - nu pot gestiona rezonabil situaţia în absenţa solidarităţii europene. Pentru aceasta statele din prima linie ar trebui să se poată baza pe responsabilitatea celorlalte state membre.

Printre altele, la Luxemburg s-a convenit ca procesarea cererilor de azil formulate de refugiaţii originari din state care nu sunt în război şi nu sunt confruntate cu conflicte militare pe propriile teritorii să se realizeze în aşa numite centre de primire create la frontierele externe ale UE, iar aceia care nu se califică pentru a primi azil să fie imediat repatriaţi. Ceea ce pune serioase probleme privind respectarea drepturilor omului. Pe de altă parte, pentru a veni în ajutorul celor cinci state din prima linie celelalte statele membre ar trebui să preia un anumit număr de refugiaţi sau, dacă nu o fac, să plătească o contribuţie financiară de circa 20.000 de euro pentru fiecare refugiat refuzat.

Or, tocmai de aceea problema migraţiei reprezintă o reală provocare. Pe de o parte, întotdeauna vor exista state membre care vor coopera mai puţin sau vor ataca deciziile Comisiei şi ale Consiliului la Curtea Europeană de Justiţie pentru a complica sau suspenda aplicarea acestor mecanisme. Pe de altă parte, tentaţia instrumentalizării migraţiei este puternică nu doar pentru mişcările de extremă dreaptă, ci şi pentru partidele dreptei conservatoare. Încă înainte de criza refugiaţilor din 2015 exista o astfel de tentaţie, dar acum ea a devenit majoritară. Ca să nu mai vorbim de războiul hibrid care foloseşte din plin această temă pentru a slabi coeziunea UE, pentru a crea conflicte între statele membre şi mai ales pentru a sprijini mişcarea politică şi culturală anti-migraţie de extremă dreaptă. Iar instrumentalizarea migraţiei în interesul politicilor interne, aşa cum a fost cazul anul trecut în decembrie cu poziţia Austriei cu privire la extinderea spaţiului Schengen la România, şi poziţia Olandei şi Austriei cu privire la aderarea Bulgariei are deja consecinţe vizibile.