Dizolvarea reperelor

Dacă vrei să pierzi pe cineva, persoană sau comunitate, cel mai sigur mijloc este să îi iei busola sau să i-o strici, ceea ce e cam tot una. Să îi dizolvi sau să îi distorsionezi puternic capacitatea de orientare într-un cîmp de evenimente, întîmplări, căi şi soluţii de acţiune. Să îi iei semnele, reperele care marchează drumurile şi fac uşor de recunoscut destinaţiile de la un capăt şi de la celălalt al parcursului. Sărbătorile sunt astfel de momente cheie, cu valoare de reper, atît în viaţa individuală, cît şi a comunităţilor. Toate marile religii ale lumii sunt ţesute în jurul unor momente astrale, critice, cruciale, exemplare, devenite prin ritual, "sărbători religioase". Orice putere, mai ales cea statală, care domină organizarea lumii de mai bine de 5000 de ani îşi marchează traiectul prin sărbători instituite oficial. Statele moderne nu fac excepţie. Ele au creat "sărbătorile naţionale". În cazul României şi mai ales al României din zilele acestea, avem de a face însă cu o situaţie anomică. Cu o "patologie cronică" a sărbătorilor ca puncte de reper identitare, mai ales la nivel colectiv. Într-un secol şi jumătate, puterea care a deţinut controlul statal a eliberat nu mai puţin de patru certificate de naştere şi deci de identitate pentru ceea ce suntem ca întreg: popor, naţiune, colectivitate largă sedimentată identitar în istorie. Fiecare nou certificat a avut grijă să îl radieze pe cel precedent. Unirea Principatelor a fost repede înlocuită cu data la care pune rădăcină în pămînt românesc dinastia inaugurată de Principele Carol de Hohenzollern Sigmaringen, devenit ulterior Regele Carol I. Dominaţia totală şi brutală a Uniunii Sovietice asupra României, după cel de al doilea război mondial, nu putea să nu îşi marcheze "ziua de naştere". Aşa ne-am ales cu 23 August drept "zi naţională", deşi în logica evenimentelor politice şi militare ar fi fost mai potrivită cea de 25 Octombrie. Nu s-a putut, căci era legată de Rege şi de Casa Regală, de rădăcina monarhică. O medalie acordată de Stalin Regelui Mihai, un avion drept cadou simbolic, declararea oficială a zilei de 25 Octombrie ca "Zi a armatei" mai treacă meargă, mai ales că aceste evenimente au loc în perioada în care jocurile dominaţiei totale a Moscovei Roşii asupra României încă nu erau "făcute". "Ziua naţională" trebuia însă să aducă apăsat aminte românilor, de-a pururi, cine este jupînul şi cît de aspru cade biciul lui pe spinările nesupuşilor. După Decembrie 1989, punctul de reper a fost fixat într-un alt moment al istoriei care vorbeşte despre Unire, cel de la 1818. Aşa a devenit 1 Decembrie noua zi naţională a României. A patra în o sută şi cincizeci de ani!!! Faceţi, vă rog, pentru o clipă, următorul exerciţiu de imaginaţie. Închipuiţi-vă cîte o sută de oameni din fiecare generaţie care a deschis ochii pe una din aceste zile naţionale stînd la un loc şi vorbind unii cu alţii. Încercînd să găsească ceea ce au în comun. Ceea ce le conferă o identitate comună. Este clar că ar putea invoca elemente ale vieţii cotidiene, elemente de limbă şi cultură, elemente ale vieţii religioase şi spirituale, dar în nici un caz "ziua naţională"!!! Ea nu are cum să fie şi nici nu este un reper de istorie capabil să constituie coloana vertebrală care conferă coerenţă, coeziune şi în cele din urmă identitate colectivă. Lucrul acesta se vede cel mai bine din ceea ce am făcut cu ziua de 24 Ianuarie. O zi de sărbătoare naţională, chiar dacă alta decît cea oficială. Noţiunea de sărbătoare are două coordonate care nu pot sta decît una lîngă alta, juxtapuse. Niciodată nu se combină şi cu atît mai puţin ar putea fuziona. Pe de o parte este aspectul solemn cu care este invocat şi simbolic retrăit evenimentul marcat de ceremoniile respective. Solemnitatea este o formă de respect, prin excelenţă. Pe de altă parte, săbătoarea invocă bucuria pe care o naşte, chiar şi peste timp, altor generaţii, evenimentul marcat. Bucuria nu poate fi solemnă şi nici solemnitatea nu poate fi dezlănţuită, aşa cum este bucuria. Sunt două atribute care nu se combină. În afară de cazul schizoidiei regimurilor totalitare, cum a fost şi cel care a dominat România din 1948 şi pînă în 1989, care decretează că solemnitatea trebuie să se însoţească cu bucuria exprimate "liber" la manifestaţiile oficiale ale evenimentului. Cine vrea să vadă forma extremă pînă la absurd să se uite la manifestaţiile închinate evenimentelor oficiale din Coreea de Nord. Cele din URSS-ul moştenirii staliniste, ca şi cele din regimurile bolşevice ale ţărilor supuse şi satelizate din estul Europei, nu erau cu nimic mai prejos, adică mai puţin bolnave. Pentru a scăpa de povara aceasta, după 1989, sărbătorile naţionale au adoptat un caracter binar. Partea întîi, manifestarea solemnă, confiscată de autorităţi; partea II-a, manifestarea populară, adică "bucuria mulţimilor" organizată tot de autorităţi pe bază de bere, mici, cîrnaţi, fasole şi alte elemente de chermeză populară bine "gustate" de un anume public, cel mai adesea captiv. Ce fel de repere oferă asemenea manifestări, ajunse anul acesta într-un derizoriu mult dincolo de caricatural, pentru ceea ce astăzi se numeşte "cetăţeanul României"? Ce să facem cu asemenea "sărbători"? Încotro ne trimit ele? La ce liman al istoriei, la ce pildă, la ce elemente de exemplaritate?

Nicăieri! Reperele au fost de mult dizolvate!