Dragoş Coţofană, Allied Engineers: "Când ajungi acasă, te simţi în siguranţă. Noi, cei din industria construcţiilor, avem responsabilitatea ca acest sentiment să nu fie doar o iluzie"

Calitatea construcţiilor a crescut foarte mult de-a lungul ultimelor decenii, atât datorită evoluţiei materialelor folosite, cât mai ales a normelor legislative tot mai riguroase, explică Dragoş Coţofană, Associate Director în cadrul Allied Engineers, o companie de proiectare în construcţii cu o istorie de 20 de ani pe piaţa românească.

Dragoş Coţofană este de 13 ani în echipa Allied Engineers şi coordonează în prezent Departamentul Structuri de Beton Armat al companiei. Totodată, formează viitoarele generaţii de ingineri din postura de lector universitar la Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti.

În acest interviu, vorbeşte despre mituri versus realitate în ceea ce priveşte calitatea construcţiilor în România, despre dificultăţile ce stau în calea consolidării clădirilor vulnerabile, despre evoluţia materialelor de construcţii, precum şi despre lucrurile pe care ar trebui să le ştie un viitor inginer despre profesia pe care şi-a ales-o.

Propun să începem cu un mit des vehiculat: acela potrivit căruia construcţiile vechi sunt în general de o calitate mai bună decât cele noi. Adică "nu se mai construieşte ca pe vremuri". De unde vine această percepţie şi cum o vedeţi?

Este un mit care a fost susţinut intens în spaţiul public. În realitate, după părerea mea, lucrurile stau exact invers. Cel puţin din punct de vedere al siguranţei structurale - nu neapărat al designului sau aspectului - clădirile noi sunt mult superioare celor construite în urmă cu 50-60 de ani sau mai mult. Şi este normal să fie astfel.

Am două argumente. Unul ţine de partea de concepţie şi proiectare. Clădirile construite în 1940, de exemplu, nu beneficiau de proiectare seismică. Pentru cele construite după aceea au apărut o serie de reguli cu privire la proiectarea seismică. Conceptele moderne de proiectare seismică au fost însă introduse în România după 1977, prin modificări succesive ale normativelor, proiectarea în România făcându-se astăzi la cele mai înalte standarde pe care le găsim în orice zonă seismică de pe glob.

Un alt aspect ţine de materialele utilizate la execuţia structurilor. Rezistenţa betoanelor utilizate în anii 1950 - 1960 era de trei-patru ori mai mică decât cea a betoanelor pe care le folosim în mod uzual astăzi. Oţelul utilizat atunci era unul cu rezistenţa la jumătate faţă de cea a oţelului pe care îl utilizăm acum, iar suprafaţa acestuia era netedă, fără profilaturi.

În concluzie, construcţiile noi beneficiază atât de avansul cunostinţelor implementate în codurile de proiectare cât şi de evoluţia materialelor de construcţie.

Care ar fi totuşi sursa percepţiei generale greşite?

Sunt mai multe surse. În anii 1990, după schimbarea regimului politic, a existat o perioadă puţin mai dezordonată, pe care oamenii au perceput-o ca atare şi care a condus la împământenirea ideii că "înainte existau reguli". Mai este şi nostalgia generaţiilor de specialişti care au profesat în anii "50, "60 sau '70 şi care au susţinut că ceea ce se făcea în perioada respectivă era de o calitate mai bună.

A existat apoi percepţia că vechiul sistem, prin natura lui, controla mult şi activitatea de construcţii. Eu pot să vă spun însă că, în proiectele de consolidare a multor construcţii din anii '50, '60, '70 în care am fost implicat, calitatea pe care am descoperit-o în execuţie nu a fost deloc cea la care ne aşteptam. Şi atunci existau foarte multe probleme de calitate. Erau folosite multe structuri prefabricate, care-ţi permiteau să construieşti repede. Primele construcţii executate au avut un nivel de calitate mult superior, pentru că erau folosite cofraje noi. Dar, în timp, cofrajele s-au degradat şi au rezultat pereţi cu abateri mari de planeitate, probleme în montajul de armătură, probleme de betonare.

Problemele legate de calitatea execuţiei au existat întotdeauna. Există şi astăzi, în anumite lucrări, au existat şi atunci. Dacă vrem să alegem exemple punctuale şi să găsim probleme de execuţie, vom găsi în toate perioadele. Dar, la modul general, siguranţa structurală a construcţiilor noi este superioară.

Ce ar trebui să ne preocupe cel mai mult în acest context? Unde ar putea apărea cele mai mari probleme atunci când se va întâmpla un cutremur?

Dacă vorbim la nivel de societate, în mod evident trebuie consolidat fondul vechi construit, despre care vorbeam mai devreme. Cu prioritate clădirile de dinainte de 1940, dar şi cele care s-au construit între 1940 şi 1977. Sunt imobile construite în anii '50-'60-'70, care au magazine la parter şi au parterul foarte flexibil. Sunt multe clădiri vulnerabile seismic care trebuie aduse la un nivel de siguranţă corespunzător normelor actuale, care să prevină accidente în caz de cutremur. Acolo unde ele nu reprezintă o valoare din punct de vedere arhitectural, o soluţie viabilă ar putea fi chiar demolarea şi înlocuirea lor.

În ceea ce priveşte preocuparea personală a locatarilor imobilelor vechi, ar trebui, pe cât posibil, ca fiecare să afle starea imobilului în care locuieşte şi să ia decizii în consecinţă. Să ia în calcul mutarea, dacă este într-o clădire degradată, sau repararea şi consolidarea. Fiecare ar trebui să aibă în minte, pe lângă calitatea construcţiei din punct de vedere al instalaţiilor sau finisajelor, şi siguranţa structurală. Din păcate, ne amintim de acest lucru doar în cazul unui eveniment major, cum s-a întâmplat, de exemplu, după ultimul cutremur din Turcia. Dar această emoţie dispare treptat şi, din păcate, mulţi uită că ar trebui să acorde mai multă importanţă siguranţei structurale decât altor aspecte.

Dacă ar exista o presiune socială în acest sens, clădirile acelea ar fi reparate sau poate chiar demolate şi refăcute. Dar este foarte greu să faci lucrul acesta atât timp cât oamenii sunt impasibili.

Ce provocări aduc proiectele de consolidare?

O parte din provocări sunt de natură subiectivă, umană. În general, atunci când vorbim de construcţii, vorbim de un număr mare de oameni afectaţi de procesul de consolidare. În cazul clădirilor cu mai mulţi proprietari, mai mulţi oameni trebuie să se înţeleagă asupra multor aspecte. Consolidarea poate însemna introducerea unor elemente structurale în anumite poziţii favorabile rezultate din calcul structural. Astfel, poate fi necesară introducerea unor pereţi structurali în anumite apartamente, în timp ce altele rămân neafectate. În mod evident, în aceste situaţii, vor apărea discuţii despre reducerea suprafeţei utile în anumite apartamente. O altă problemă majoră sunt costurile şi relocarea proprietarilor/ utilizatorilor pe perioada execuţiei lucrărilor de consolidare.

Atunci când vorbim de o clădire, oamenii percep riscurile în alt mod decât în cazul altor bunuri. Să luăm ca exemplu automobilele: nimeni nu-şi pune probleme în cazul în care află că ar trebui să facă o inspecţie tehnică periodică pentru siguranţa utilizarii automobilului. Dar lucrurile sunt percepute diferit când e vorba despre o construcţie. Oamenii îşi achizitionează automobile foarte sigure şi le fac mentenanţa periodică, însă nu aplică aceleaşi principii când vine vorba despre construcţiile în care locuiesc. Este adevărat şi că în cazul automobilelor este mai simplu şi mai ieftin. Din păcate, nu poţi să duci construcţia într-un service. În cazul automobilelor nu se pune problema reparării în timpul mersului, ceea ce în cazul anumitor construcţii este însă necesar. De aici vine dificultatea lucrărilor de consolidare, care nu e specifică doar României. Punerea în siguranţă a fondului construit, cu probleme structurale majore, reprezintă o problemă socială extrem de sensibilă în toate zonele seismice.

Universitatea Tehnică de Constructii Bucureşti a avut un program de colaborare româno-japonez, realizat prin Ministerul Dezvoltării. Pe toată perioada de derulare a proiectului s-au căutat soluţii legislative care să instituie obligativitatea consolidării, dar nu au fost găsite soluţii constituţionale. Au existat fonduri puse la dispoziţia asociaţiilor de proprietari, sub formă de împrumuturi fără dobânzi, garantate de stat, care au ramas însă neaccesate pentru că oamenii nu reuşesc să se înţeleagă într-un astfel de proiect de consolidare. Consolidarea unui imobil cu 7-8-10 etaje, unde există zeci de proprietari, pune probleme majore în ceea ce priveşte acordul proprietarilor.

Mai există o percepţie şi unele afirmaţii pe care le auzim destul de des: "Eu locuiesc într-un imobil sigur. A trecut prin cutremurul din 1940 şi din 1977 şi nu s-a prăbuşit". Ce înseamnă asta? Înseamnă că persoana respectivă percepe că o construcţie care a trecut deja prin două-trei seisme majore este foarte sigură, deşi în cazul unei maşini care a trecut prin două-trei accidente nu s-ar gândi că e mai sigură decât înainte. Seismele nu fac construcţiile mai sigure, ci le slăbesc.

Costurile sunt foarte importante în domeniul construcţiilor, iar deciziile sunt luate în funcţie de bugetele disponibile. În ce zone pot fi negociate costurile şi în ce zone nu poate fi vorba de reduceri de costuri?

După părerea mea, siguranţa structurală nu trebuie negociată. Trebuie făcute proiecte care să fie eficiente din punct de vedere economic, păstrând însă nivelul de siguranţă. Este evident că siguranţa vieţii este, în orice societate normală, pe primul loc. Cum spuneam mai devreme, intervenţiile pe structură sunt extrem de dificil de făcut. Şi acesta este un motiv pentru care nu trebuie făcut niciun compromis în ceea ce priveşte siguranţa structurală. Trebuie să existe o proiectare raţională, o proiectare eficientă, care să asigure nivelul de siguranţă stabilit în codurile de proiectare, în condiţiile economice solicitate de către dezvoltator, indiferent că este public sau privat.

Ce tendinţe observaţi cu privire la tipurile de materiale folosite în prezent? Mă gândesc inclusiv la variaţiile de preţuri din ultima vreme.

Vor fi tot timpul variaţii de preţuri, pentru că industria materialelor de construcţie este una care consumă foarte multă energie, dacă ne gândim la industria cimentului sau cea a oţelului. Deci preţurile sunt legate de preţul energiei şi variază întotdeauna odată cu creşterile în această zonă. Desigur, funcţionează şi cererea şi oferta. Preţurile cresc în perioadele în care se construieşte mult.

În ceea ce priveşte calitatea materialelor clasice, cum ar fi betonul sau oţelul, ea se îmbunătăţeşte. Betoanele pe care le folosim astăzi au rezistenţe de 3-4 ori mai mari decât cele care se foloseau în anii "60, de exemplu. Şi oţelul are o rezistenţă superioară.

Aţi pomenit la început puţin despre cele mai importante modificări legislative cu referire la calitatea construcţiilor în ultimele decenii. Care ar fi cele mai importante, din punctul dumneavoastră de vedere?

După cutremurul din 1977, a fost o evoluţie continuă a codurilor de proiectare pentru structuri, evoluţie ce a ţinut cont de acţiunea seismică. Există un normativ de proiectare seismică care a suferit modificări periodice, se numeşte P100. Ultima modificare s-a făcut în 2019, normativul fiind în acest moment în proces de revizuire.

În cursul anului 2022 s-au revizuit foarte multe normative, dintre care şi cele legate de siguranţa structurală.

Cât priveşte legislaţia utilizată la proiectarea structurilor, sunt implementate toate conceptele moderne din literatura şi legislaţia internaţională relevantă. După fiecare cutremur major, lecţiile învăţate sunt implementate în aceste normative.

O preocupare importantă e legată de diferenţa între planuri şi realitate, atât pentru clienţi cât şi pentru oamenii din domeniu. Cum vă asiguraţi că proiectul de pe planşe devine şi realitate? Mă refer în mod special la tipurile de materiale folosite, la cantităţi, la calitatea construcţiei în sine, la ceea ce vine după partea de proiectare.

Aşa cum ştiţi, în România există implementat un sistem al calităţii în construcţii. Verificarea calităţii execuţiei se face de către mai multe părţi implicate în proces, astfel încât în final să se obţină nivelul de calitate impus de legislaţie.

Există două funcţii pentru care se cere atestare profesională în acest scop de către minister: este vorba de responsabilul tehnic cu execuţia şi dirigintele de şantier. Ei au responsabilitatea de a face o verificare directă, continuă a calităţii lucrărilor executate. Mă refer la conformitatea cu proiectul şi conformitatea cu legislaţia în vigoare privind calitatea execuţiei lucrărilor de construcţii.

Proiectantul asigură o verificare prin sondaj, periodică, nu una continuă. Acesta participă la fazele determinante prevăzute în program şi, bineînţeles, asigură o asistenţă tehnică continuă prin prezenţă în şantier la şedinţele de lucru, cu frecvenţa stabilită contractual. O frecvenţă minimală ar fi o dată pe săptămână, dar la proiectele mari frecvenţa este de două, poate chiar de trei ori pe săptămână. Se fac şedinţe de lucru, iar toate problemele care apar în şantier, constatate de către responsabilul tehnic cu execuţia şi de către dirigintele de şantier, sunt transmise proiectantului spre rezolvare.

Pe lângă aceste verificări făcute de către diriginte, responsabilul tehnic şi proiectant, există şi Inspectoratul Tehnic în Construcţii, care face verificări conform programului de faze, dar şi prin verificări inopinate în şantier, pentru a verifica conformitatea execuţiei cu proiectul şi legislaţia în vigoare. Toate aceste verificări sunt materializate sub forma unor procese verbale semnate de către cei care au făcut verificarea. Aceste documente, împreună cu documentele care atestă calitatea materialelor şi cu proiectul, alcătuiesc ceea ce se numeşte cartea construcţiei. Este o selecţie de documente care se predă proprietarului împreună cu construcţia. Din punctul meu de vedere, aplicarea corectă a acestui sistem de verificare asigură o calitate corespunzătoare.

Ce le spuneţi celor mai tineri despre meseria de inginer proiectant? Ce provocări aduce?

Îi felicit că şi-au ales profesia de inginer proiectant. Evident aici sunt subiectiv, pentru că practic această meserie de peste 20 de ani. Şi-au ales o meserie frumoasă, o profesie care îţi dă satisfacţia participării la proiecte mari, proiecte care rămân şi care au un impact social şi vizual mult mai mare decât în cazul altor industrii. Construcţiile mai au ceva specific: au o perioadă de viaţă, de utilizare mult mai mare decât în cazul altor obiecte industriale. Chiar dacă perioada proiectată este de 50 de ani, în realitate, construcţiile continuă să funcţioneze mult peste 50 de ani.

Le spun însă şi că şi-au ales o meserie cu o responsabilitate foarte mare şi că trebuie să fie conştienţi şi pregătiţi încă din facultate. Când ajungi acasă, te simţi în siguranţă. Noi, cei din industria construcţiilor, avem responsabilitatea ca acest sentiment să nu fie doar o iluzie.

Siguranţa structurală nu are impact doar asupra utilizatorilor unei construcţii, ci şi asupra vecinilor sau celor care trec zilnic pe lângă ea. Din acest motiv încerc să transmit studenţilor, încă de la primele cursuri, că bucuria de a participa la proiecte importante pentru societate vine la pachet cu această mare responsabilitate.

(C)