DREPTATEA ESTE A STRĂZII Ce înseamnă onoarea unei naţiuni

Ieri s-au împlinit o sută de zile de proteste în România, o cifră rotundă care subliniază o perioadă neîmplinită de răspunsuri la petiţiile unor cetăţeni, fie ei douăzeci la număr, în faţa Palatului Victoria, fie aproape un milion, în toată ţara. Este o situaţie cel puţin dezonorantă pentru o democraţie europeană. Niciun reprezentant al Guvernului român nu a păşit spre ei, nu a preluat iniţiativa de a discuta direct cu protestatarii, în ciuda faptului că vocile lor au rămas înscrise în marmura Palatului Victoria cu forţa unui tsunami.

În Piaţă, un grup de câteva zeci de suflete asigură o permanenţă simbolică a steagurilor de lumină ridicate cu luni în urmă. Există aici un profund sentiment de mândrie, nu doar în faţa înfruntării oricăror condiţii meteorologice sau a manifestării paşnice în faţa statului.

Este sentimentul de îndărătnicie, în faţa oricăror vicisitudini ale naturii sau împotriviri politice.

Există onoare în această mică naţie de naivi, o speranţă cultivată în lovituri de tobă pe ritmul unor scandări, întărită de declaraţiile unor oficiali europeni, de proteste similare din întreaga lume şi de idealul de europenism care animă, resurgent, familiile mai mari ale continentului. Nicicând, de la Revoluţie încoace, în memoria acestor oameni, nu a mai existat şansa identificării cu revolta cetăţenească sau cu cererea unor reforme sociale profunde; nu precum în aceste zile, o sută la număr, care le definesc caracterul.

La mii de kilometri depărtare, onoarea este a străzii, într-o paralelă a luptei anticorupţie şi a determinării cu care oamenii pot învinge voinţa politică. În Coreea de Sud, candidatul liberal Moon Jae-In a câştigat alegerile prezidenţiale, după luni de proteste paşnice care au culminat cu suspendarea predecesoarei sale.

Din octombrie 2016, un număr din ce în ce mai mare de coreeni, cu copii în braţe, lumânări şi steguleţe au demonstrat paşnic în principala piaţă din Seul. În decembrie, numărul lor a urcat la două milioane de oameni, doar în Capitală, într-un semnal rar văzut în istoria democratică a ţării, practic nu mai veche de două decenii.

Vorbim despre o altă cultură. În timpul aşa-numitei "Crize FMI" la finele anilor "90, coreenii făceau coadă pe stradă pentru a-şi oferi bijuteriile din aur statului. La schimb, primeau chitanţe. Ruşinea îndatorării naţionale era un imbold fantastic pentru oameni liberi, pentru o cultură în care "păstrarea feţei" era mai importantă decât orice altceva.

În cazul de faţă, coreenii au demonstrat împotriva fostului preşedinte din ruşinea pe care o percepeau ca fiind internaţională. Park Geun-hye, prima femeie aleasă în acest post şi fiica fostului dictator militar responsabil de evoluţia industrială a Coreei, ar fi permis consilierei sale să deturneze fonduri publice. Mai mult, respectiva consilieră ar fi impus politici publice şi ar fi scris speech-uri pentru preşedinte, fără să aibă vreo funcţie în stat.

Protestele au fost "asiatice", în stilul păstrării feţei. Copiii purtau pancarte cu mesaje pe care le discutaseră întâi cu părinţii, care nu ofensau, care cereau întâi de toate ca preşedintele să-şi ceară scuze. Părinţii îşi purtau copiii pe umeri cu mândrie, pentru a le arăta ce înseamnă dreptatea, aşa cum declara un protestatar cotidianului Korea Times.

Două milioane de suflete l-au forţat pe preşedinte să-şi ceară scuze cu jumătate de gură, în timp ce nega majoritatea acuzaţiilor. Parlamentul unicameral a votat, a doua zi, suspendarea preşedintelui. Curtea Constituţională a susţinut în unanimitate decizia legislativului, iar fosta doamnă de stat a ajuns la închisoare, în aşteptarea judecăţii.

Noul preşedinte va conduce o ţară în care protestele, chiar dacă nu de anvergura celor din decembrie, nu sunt neobişnuite. În mod regulat, sindicatele sau ONG-urile organizează proteste de ceva amploare, de altfel banale pentru participanţii obişnuiţi cu manifestarea nemulţumirii, aşa cum observă şi jurnalista Tripti Lahiri pentru revista Quartz. În mod egal, noul preşedinte va trebui să negocieze şi situaţia extrem de delicată cu Coreea de Nord.

Există, în această optică, şi aspecte exagerate de naţionalism care includ întreaga peninsulă, semnale evidente spre Coreea de Nord, cu care vecinii democraţi din sud sunt încă, tehnic vorbind, în stare de război. Victoria lui Moon, un susţinător al unei politici mai puţin agresive faţă de Nord, vine în linia dorinţelor electoratului (pacifiste, profund unioniste) şi va avea un impact în forţările administraţiei Trump de a controla dezvoltarea armelor nucleare din Coreea de Nord.

Coreenii se pot mândri cu o victorie importantă împotriva corupţiei. Strada a câştigat într-un context geopolitic aproape imposibil, cerându-şi nişte drepturi democratice, constituţionale. Din 1988, odată cu preşedinţia lui Roh Tae-woo, până azi, evoluţia democratică a atins acest punct. Oare ce paralele ar putea să existe cu noi, într-o ţară cu "tefelei", tinerii frumoşi şi liberi din Piaţa Victoriei? Cine donează aurul la români, cine susţine onoarea unei ţări?

Poate nimeni; nu în contextul Europei de Est, nu în contextul balcanic. Dar într-un stil al nostru, românesc, timp de 100 de zile, nişte tefelei în Bucureşti au păstrat speranţa vie pentru schimbarea societăţii. Indiferent de direcţia pe care şi-o doresc, ar trebui măcar ascultaţi. Şi ar trebui să-i onorăm pentru îndărătnicia pe care o arată.

Onoare lor.