După bail-in şi supertaxe, va veni şi jupuirea directă a cetăţenilor?

Fondul Monetar Internaţional a publicat, săptămâna trecută, o avalanşă de analize şi prognoze privind evoluţia pe termen mediu a economiei globale şi a sectorului financiar. Unele se doresc optimiste, în timp ce altele includ date care par să ne indice o "personalitate instituţională multiplă".

În raportul privind perspectivele economiei globale se arată că "economiile avansate cresc din nou, dar trebuie să continue repararea sectorului financiar, consolidarea fiscală şi stimularea creării noilor locuri de muncă", iar "economiile emergente se confruntă cu o provocare duală, aceea a încetinirii economice şi a unor condiţii financiare globale mai restrictive". Optimismul este, deci, parţial.

Pe de altă parte, băncile din Spania, Italia şi Portugalia se confruntă cu pierderi potenţiale de circa 250 de miliarde de euro în următorii doi ani în portofoliile de credite acordate companiilor nefinanciare, conform datelor din raportul asupra stabilităţii financiare globale.

De unde va veni, atunci, creşterea, dacă economiile dezvoltate au ajuns dependente de creditul ieftin, iar acesta este departe de a da semne de creştere, chiar în condiţiile unor dobânzi aflate la minime istorice? Asta ca să nu mai amintim şi de nivelul extraordinar al datoriilor acumulate.

Dar optimismul FMI primeşte cea mai grea lovitură în alt raport al instituţiei, Monitorul Fiscal. Aici se arată că "deteriorarea gravă a finanţelor publice în multe ţări a readus interesul pentru «taxa asupra capitalului» - o taxă impusă o singură dată asupra avuţiei private - ca măsură excepţională pentru restaurarea sustenabilităţii datoriilor".

În opinia Fondului, atractivitatea unei astfel de taxe este dată de faptul că "nu distorsionează comportamentul" agenţilor economici. Din păcate, aplicarea şi succesul taxării directe a avuţiei cetăţenilor depind fundamental de "aplicarea ei înainte ca măsurile de evitare să fie posibile" şi de "existenţa încrederii că nu va fi repetată".

Sunt realiste asemenea ipoteze? Desigur că nu, dar aceasta nu va constitui o piedică în faţa autorităţilor, confruntate cu scăparea iminentă de sub control a crizei, tocmai după noi declaraţii ale victoriei.

Pe site-ul companiei de consultanţă financiară MonFinancier se arată că primele studii de impact s-au realizat deja în Franţa. Conform unor surse guvernamentale, "taxarea cu 17% a tuturor economiilor financiare de peste 100 de mii de euro va permite rambursarea cvasi-totală a datoriei publice a Franţei".

Aceasta nu va lua forma unei confiscări directe a depozitelor bancare, cum s-a întâmplat în Cipru, ci se va manifesta mult mai subtil: în fiecare an, sumele economisite vor fi "înţepate" câte puţin. Confiscarea directă va fi rezervată, probabil, pentru bail-in-ul sistemului bancar.

În Monitorul Fiscal, FMI a calculat, pe baza datelor din sondajul privind consumul şi situaţia financiară a gospodăriilor realizat în cadrul Eurosistemului, că este nevoie de o taxă de 10% din avuţia netă a gospodăriilor pentru a coborî datoria publică din zona euro la nivelul de la sfârşitul anului 2007.

"Soluţia" evaluată de către FMI, coroborată cu "tatonările" guvernului de la Paris, i-a determinat pe analiştii de la MonFinancier să aprecieze că "Fondul va binecuvânta" viitoarele măsuri guvernamentale. Dar binecuvântarea nu se va opri doar la graniţele Franţei. Ea va fi "urbi et orbi".

După un cincinal de amânări măreţe, autorităţile din Europa se apropie tot mai mult de momentul în care vor fi nevoite să ia măsuri drastice, aşa cum se arăta într-un studiu din 2011 de la Boston Consulting Group (n.a. "Înapoi în Mesopotamia? Spectrul ameninţător al restructurării datoriilor", septembrie 2011).

Conform estimărilor de atunci ale BCG, datoriile cumulate ale gospodăriilor, companiilor şi guvernelor din ţările dezvoltate erau cu 20 de trilioane mai mari decât pragul de sustenabilitate, definit ca un raport între volumul datoriilor şi PIB de 180%.

La doi ani de la apariţia studiului, prognozele BCG s-au adeverit. Politicienii au amânat adoptarea soluţiilor radicale, deşi ştiau ce trebuie să facă. Fostul preşedinte al Eurogrupului declara că "ştim ce trebuie să facem, dar nu ştim cum să fim realeşi după aceea", dezvăluind clar adevăratele motive din spatele aşa-numitelor măsuri anticriză. "Cu cât vor amâna mai mult, cu atât mai drastice vor fi măsurile ulteriorare", se mai preciza în raportul BCG.

Pentru întrebarea "la ce măsuri vor apela politicienii europeni, după ce toate măsurile luate pentru a câştiga timp vor eşua?", răspunsul se profilează tot mai ameninţător şi se pare că este singurul rămas, în condiţiile în care "încercările de a creşte inflaţia nu au funcţionat până acum, din cauza presiunilor pentru reducerea gradului de leverage şi a cererii scăzute pentru noi credite".

Ce scria BCG în 2011 este de actualitate, din păcate, şi după doi ani. Doar estimările lor privind dimensiunea taxei impuse asupra avuţiei nete a cetăţenilor diferă de cea a FMI. "Pentru majoritatea ţărilor un haircut de 11% - 30% ar fi suficient pentru acoperirea costurilor unei restructurări ordonate a datoriilor", se arată în raport, în condiţiile în care nivelul taxei în SUA ar trebui să fie de circa 25%, iar pentru Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda semnificativ peste 30%.

După cum se observă, rata de taxare a avuţiei nete a populaţiei este cea mai ridicată în cazul ţărilor care şi-au crescut exploziv datoria publică pentru obţinerea fondurilor necesare salvării sistemelor bancare.

În ceea ce priveşte "invizibilitatea" taxei pe avere, înainte de aplicarea ei, FMI se bazează, probabil, pe atitudinea celor care mai cred că nu se poate ajunge până acolo şi pe supravieţuirea, până atunci, a clasei de mijloc.

Pentru că adevăratele averi s-au pregătit, mai mult ca sigur, pentru ce va urma, inclusiv prin apelarea la sfaturile unor firme de consultanţă de talia Boston Consulting Group.

Iar cei care se bucură de confiscarea parţială a averilor, în numele restabilirii dreptăţii sociale, trebuie să ţină cont de faptul că nu toate sunt rezultatul jafului, chiar dacă au ajuns să domine cazurile de acaparare a "statului bunăstării generale" de către grupuri de interese, care îşi scriu propriile legi.

Acum este nevoie ca acest stat al bunăstării să se transforme într-un "stat al confiscării generale", pentru ca reprezentanţii lui să poată prospera în continuare, în timp ce europenilor de rând li se vinde speranţa ieşirii din criză printr-o Mare Europă Unită.

Acesta să fie rezultatul a peste cinci milenii de civilizaţie, începute cu datoriile înscrise pe tăbliţele de lut din Mesopotamia?