După patru ani

Pe 19 martie 2003, la ora 21:37, ora Bagdadului, începea operaţiunea Iraqi Freedom. După patru ani nici libertatea, nici măcar securitatea nu au cunoscut vreun progres. Din contră, în ţara vechilor sumerieni, s-au instalat haosul şi teroarea. Când al doilea război din Irak începea, iar pregătirea mediatică îl făcea să pară o simplă operaţiune de rutină, prea puţini comentatori din România îşi puneau întrebări despre justeţea şi mai ales des­pre şansele sale de a instaura un regim stabil în Irak. Era de la sine înţeles că singura supraputere din lume va reuşi. Războiul urma să împlinească destinul Americii de jandarm mondial. Operaţiunea în sine apărea ca încheierea previzibilă de către Bush-fiul a ceea ce nu reuşise să termine, în timpul primului război din Golf, Bush-tatăl: pacificarea Orientului Mijlociu.

În România presa exulta războinic. ONU era veştejită ca o organizaţie învechită, ineficientă, chiar inutilă în noul context geopolitic. După patru ani, partizanii acţiunilor în forţă au schimbat şi tabăra, şi discursul. Astăzi situaţia e diametral opusă: proamericanii sunt o minoritate. Pentru cei ce nu vor să îşi revizuiască public poziţiile de atunci conflictul politic intern oferă un bun paravan. Totuşi, încă în vara lui 2006, când tema retragerii trupelor româneşti din Irak era lansată, mulţi foloseau în presa românească retorica "cuvântului dat" sau a "angajamentelor respectate". "Bunul aliat", oarecum ca "bunul român", se diferenţia de cel fals prin autenticitatea trăirii. Pe acest fundal artificial constituirea majorităţii democrate în ambele camere ale Congresului american a căzut ca un trăsnet. Chiar şi tu, fiul meu Brutus! Dogmatismul de operetă de pe malurile Dâmboviţei a suferit o mare decepţie. Căci America nu are o singură faţă. Nici măcar republicanii nu sunt uniţi în jurul Preşedintelui lor.

America pacifistă a existat, iar acum e mai vocală ca oricând. Deşi la Washington a fost foarte frig, sâmbătă 17 martie 2007 peste 50.000 de persoane au protestat împotriva prezenţei trupelor americane în Irak. Unii manifestanţi au mers atât de departe încât au cerut chiar destituirea preşedintelui Bush pentru crime de război, ba chiar şi convocarea unei zile naţionale pentru revocarea şefului statului pe 28 aprilie. Cei ce susţineau acum patru ani intervenţia militară recunosc că acest război "nu a fost o idee bună", chiar dacă nu merg până acolo încât să accepte că poziţiile exprimate de "vechea Europă", mai ales de Franţa şi Germania, au fost corecte. Acum însă nu li se mai reproşează sprijinul interesat pentru regimul Hussein, ci scindarea lumii occidentale. Acum ştim; înainte de intervenţia americană al-Qaida nu avea baze în Irak, acum coordonează atentatele teroriste cotidiene. În loc să limiteze terorismul, intervenţia din Irak l-a alimentat. Exact asupra acestui pericol avertizau vest-europenii acum patru ani. Însă nimeni nu se bucură de rezultate. Şi cum nici armamentul de distrugere în masă nu a fost găsit, războiul din Irak se dovedeşte cea mai mare eroare a americanilor de după al doilea război mondial. Căderea, mai apoi judecarea şi executarea lui Saddam Hussein nu au adus nicio îmbunătăţire a situaţiei din Irak. Fundamentalismul islamic, inexistent în timpul regimului Bass, predomină, iar în acest context şansele democraţiei sunt minime. Comunitarismul, cu arsenalul său identitar-religios a transformat Irakul în teatrul unui război confesional.

La patru ani de la începutul aventurii irakiene viitorul se prefigurează sumbru. Ieşirea nu se întrezăreşte. Dar nici retragerea cerută de mulţi nu este o soluţie. Căci Irakul nu este un nou Vietnam. Retragerea americanilor nu ar fi, ca în 1975, un episod al războiului rece. Criza din Orientul Mijlociu ar putea antrena nu doar un amplu conflict regional, ci unul de proporţii mondiale. E ceea ce doresc fundamentaliştii din toate taberele.