EDITORIAL Justiţia: un actor politic?

În aceste alegeri prezidenţiale "justiţia" nu pare a fi un martor imparţial, ci un actor mai mult sau mai puţin involuntar. Dacă în 2009, înaintea precedentelor alegeri prezidenţiale judecătorii şi procurorii erau într-un fel de grevă, încercând să-şi protejeze statul, la aceste alegeri "justiţia" ţine prima pagină. Procese, reţineri, scandaluri, audieri în masă, toate pe fundalul unei campanii negative fără precedent, produc o imagine distorsionată a campaniei. Şi, într-o ţară în care oricum campaniile electorale sunt preponderent negative, această încărcătură "juridică" dă un aspect justiţiar care accentuează tendinţa antipolitică şi aşa semnificativă la nivelul publicului. În aceste condiţii, independenţa "justiţiei" reprezintă dacă nu subiectul, în orice caz, un subiect al "campaniei" .

Ce este însă ceea ce unii numesc într-un mod destul de confuz, "justiţie"? Mai ales că, justiţia şi independenţa sa sunt în inima unor pasionante şi nu tocmai raţionale dezbateri publice! Tema este pe cât de sensibilă, pe atât de controversată, pentru că se referă atât la teoria şi practica dreptului, cât şi la raportul acestora cu teoria şi practica politică, dar şi cu experienţa cetăţenilor. Sigur, într-o manieră simplificatoare problema independenţei justiţiei pare corelată pe de o parte cu independenţa puterii judiciare şi pe de altă parte cu independenţa judecătorilor sau a magistraţilor. Aşa că se pune întrebarea "În fond, despre ce vorbim: despre justiţia independentă sau despre independenţa puterii judiciare?".

Conceptul "justiţie" este unul polisemantic. Acesta poate avea, spre exemplu, o conotaţie teoretică atunci când sunt clasificate tipurile de justiţie (civilă, penală, militară, internaţională, etc.) sau practică când se referă la un proces. Dar, în acelaşi timp termenul "justiţie" nu este şi nu poate fi redus doar la domeniul de practică al judecătorilor sau juriştilor. "Justiţia" poate trimite în egală măsură spre o viziune filosofică sau religioasă, ba chiar spre una tribală. Şi nu putem neglija nici faptul că în limbajul comun "justiţia" se referă la reparaţia nedreptăţilor.

Odată ce am stabilit deja că tema independenţei justiţiei este pe cât se poate de flexibilă, putem conveni că ceea ce interesează în primul rând dezbaterea publică este independenţa puterii judiciare, iar nu independenţa justiţiei. Şi, în acest cadru nu putem să nu facem referire la teoria separaţiei puterilor în stat. Căci independenţa puterii judiciare trimite automat la relaţia acesteia cu celelalte puteri. Ori, în acest context, dacă justiţia - în sensul limitat reţinut mai sus - este un actor legal, poate fi şi unul legislativ sau executiv? Ori, teoria clasică a separaţiei puterilor în stat diferenţiază între funcţiile statului tocmai pentru a împiedica arbitrariul şi abuzul ce se pot produce în procesul de exercitare a suveranităţii naţionale. Teoretic, această viziune este cea care se regăseşte în organizarea instituţiilor statului şi la noi, garantând independenţa funcţională a jurisdicţiilor în raport cu celelalte puteri. Ideea e simplă: dacă puterea legislativă stabileşte cadrul normativ de funcţionare al societăţii, puterea executivă este împuternicită să pună în aplicare regulile iar puterea judiciară să asigure un cadru neutru pentru aplicarea regulilor şi rezolvarea litigiilor. În acest sens, independenţa puterii judiciare în raport cu puterea legislativă ar consta într-o dublă interdicţie: judecătorii nu se pot substitui legislatorilor dând decizii generale şi impersonale, iar legislatorii la rândul lor nu pot interveni (în absenţa unei cauze de interes naţional) în desfăşurarea unui proces prin edictarea unei legi retroactive. În ce priveşte independenţa puterii judiciare în raport cu executivul, aceasta este garantată prin separarea funcţiilor administrative de cele judiciare. Dar, dincolo de aceste lămuriri categoriale, întrebarea privind imparţialitatea, mai ales în raport cu sfera politică, a puterii judiciare, rămâne deschisă.

Cât de mult poate fi puterea judiciară independentă de puterea politică? În acest punct, cercetarea întreprinsă de Robert Dahl pe parcursul unei jumătăţi de secol în cazul Statelor Unite este revelatoare. Într-un articol clasic apărut în 1957, "Decision-Making in a Democracy: The Supreme Court as a National Policy-Maker", Robert Dahl explica, pe baza unor date empirice care au fost îmbogăţite pe parcursul deceniilor ce s-au scurs de atunci, că departe de a fi "independentă" Curtea Supremă nu acţionează deloc ca o contrapondere la majoritatea politică. Cu o diferenţă de un mandat, explica Dahl, Curtea Supremă urmează politicul în atitudinea sa faţă de interpretarea cadrului legal existent. Această teorie ne poate ajuta să înţelegem ceea ce s-a produs în ţara noastră în ultimul mandat prezidenţial. Hiper-prezidenţializarea regimului politic din Româna din ultimul deceniu se datorează unei cumul de factori de la definirea separaţiei puterilor în stat fără mecanisme clare de echilibrare (checks and balances) cu ocazia modificării Constituţiei din 2003 România până la datele de personalitate şi realegerea ca preşedinte a lui Traian Băsescu în 2009. Practic, odată cu cel de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu s-a aplicat şi în România "regula" lui Robert Dahl, puterea judiciară a urmat, cu o diferenţă de un mandat, curentul majoritar. Şi asta, chiar dacă majoritatea a fost infinitezimală.

Puterea judiciară este, şi nu are cum sa nu fi, un actor politic. Problema se pune însă dacă prin acţiunea sa dezechilibrează celelalte puteri ale statului până într-acolo încât pune echilibrul sistemului ca întreg. Atunci puterea judiciară depăşeşte cadrul limitativ al separaţiei puterilor în stat.