EDITORIAL Ratingul şpăgii

Nu este adevărat că Băsescu n-ar avea niciun rezultat în lupta anticorupţie: şpaga a crescut de la 10%, la 15%.

Înainte să-nceapă Băsescu să tulbure apele dând din mâini şi din picioare, şpaga pe care societăţile o dădeau funcţionarilor din adminis­traţie ca să poată obţine un contract cu statul, era de "numai" 10%".

Acum, după defilările pe la pârnaie şi Parchet ale marilor rechini, falsificarea mecanis­melor la achiziţiile publice este preţăluită mai scump, la 15% din valoarea contractelor, în concordanţă cu imaginea publică a creşterii de risc.

Dacă o agenţie de rating s-ar încumeta să măsoare riscurile corupţilor în "regimul Băses­cu", atunci ar trebui să le recunoască "valoarea adăugată".

Şi nu numai atât.

Lucrările angajate cu statul trebuie, acum, să respecte standardele de calitate, căci echipele de verificare au componenţe nesigure - care de la care partid vine, de la PNL sau PD sau de la altul - şi nu poţi să şti cum se dau în gât unul pe altul.

Adică, dacă faci o socoteală din punctul de vedere al afaceristului care contractează cu statul, atunci se observă că duce o viaţă mai grea decât pe timpul PSD-ului: după ce că şpaga îl costă cu jumătate mai mult, mai trebuie să facă şi lucrări de calitate.

O nenorocire!

Istoria şpăgii contemporane comportă o periodizare, cores­punzătoare regimurilor po­litice succesive:

- 1990-1996; Proaspăt absolvent al şcolii comuniste, FSN-PSD se comportă conform eticii proletare - "Ein man, ein wort" ("Un bărbat, un cuvânt" /germană) - prestând neabătut serviciul pentru care a taxat şpaga; cunosc o situaţie din 1990, în care cel care nu a primit ceea ce plătise cu un cartuş de Kent, a intrat la directorul lipsit de cuvânt şi, de faţă cu el, i-a deschis fişetul şi i-a luat cartuşul de ţigări înapoi.

Ah, ce timpuri!

1996-2000; Cei 15.000 de specialişti ai Convenţiei Democratice nu îşi cunoşteau competenţele şi nici coordonării nu îi cunoşteau secretele; dar lăcomia era mare, chiar mai puternică decât a PSD-iştilor, aşa că oricine te prindea prin curte, îţi cerea şpagă, fără ca plătind-o să primeşti cevaşilea în schimb; în unele cazuri, nici nu i-o puteai reproşa, pentru că, între timp, acela nu mai era pe post, ci fusese avansat; cunosc cazul cuiva care în decurs de patru ani, a dat şpagă de trei ori aceloraşi oameni pentru o autorizaţie de construire care îndeplinea toate condiţiile legale; la semnătura finală, a trebuit să reia întreg procesul autorizării, pentru că tocmai se schimbase legislaţia; după cinci ani, a obţinut autorizaţia prin trafic de influenţă şi şantaj.

Şi asta a intrat în legalitate!

- 2000-2004: Afaceriştii, fie ei români, fie ei străini, au răsuflat uşuraţi când PSD a câştigat alegerile, "Dăm un ban dar ştim că face! Şi ştim şi cui să-i dăm! Şi ştim şi cât să-i dăm!"

Un regim transparent!

Doar că a survenit o complicaţie care, mai înainte, nu fusese: ai lucrat cu CDR-ul!

Afaceriştii care avuseseră norocul să lucreze cu statul în timpul CDR-ului, s-au şters pe bot de orice contract de la PSD.

Colaboraţionişti, de!

- 2004-1 aprilie 2007: Ideea de pedepsire a colaboraţioniştilor a fost preluată şi perfecţionată de Coaliţia condusă de Alianţa Dreptate şi Adevăr; cei care derulaseră contracte cu statul pe timpul PSD, dar care nu avuseseră norocul să fie şi plătiţi pe timpul PSD, au rămas cu buzele umflate (la aşa ceva se referă rezoluţia lui Băsescu către ministrul construcţiilor - "Rog rezolvare legală"). Şi bineînţeles că n-au mai pupat nimic de la Coaliţie, nici măcar cu 15% şpagă.

- 1 aprilie 2007- până astăzi: S-a făcut dreptate! Acum, s-a liberalizat şpaga - 15% de la oricare, mai puţin oamenii PD-ului.

În loc de concluzie, haideţi să cercetăm de unde plăteşte şpaga contractorul cu statul: vine cu banii de acasă? Desigur, el nu-i oarecine, trebuie să aibă o bonitate să fie un om de încredere.

Dar nici pe de parte nu-şi poate permite să rămână cu un gol în buzunar - păi, ce afacere a făcut?!

Evident, el îşi recuperează dublul şpăgii din banii primiţi la prestarea contractului (jumătate reprezintă şpaga propriuzisă, înmânată autorităţii, jumătate este răsplată pentru riscul propriu).

Ceea ce merită un picuţ de analiză: întradevăr, nu există nicio regulă cu privire la marja de profit dar, în ţările stabile, profitul normal dintr-o afacere aproximează un multiplu de trei al dobânzii bancare.

Să adăugăm acestui câştig normal al afaceristului, inflaţia şi dublul şpăgii.

Vom constata că valoarea lucrărilor prestate tinde spre 40% din valoarea contractului.

Restul de aproximativ 55-60% este plătit pe deasupra.

Cam 30%, pentru susţinerea corupţiei. Din buzunarul nostru.