Efectele perverse ale uninominalului

Cititorii noştri pot să rămînă liniştiţi, suntem pe teritoriul ferm, chiar dacă uneori mai arid, al analizelor economice şi politice. Nu ne-am propus să concurăm tabloidele. Efectele perverse ale fenomenelor sociale, cum le-a botezat marele sociolog R. Boudon, sunt o ilustrare a minunatului proverb românesc: "Unde dai şi unde crapă!" Finalitatea preconizată a unei acţiuni şi tabloul efectelor obţinute, prin părţile esenţiale, nu se prea suprapun. Introducerea în sistemul nostru electoral a hibridului numit ilustrează perfect această situaţie.

Primul mit spulberat a fost cel al înnoirii, de la sine, a grupului din care se vor recruta candidaţii pentru mandatele electorale. Realitatea de pe teren arată, însă, altceva. Partidele n-au avut nicio dificultate să-şi lanseze din nou pe orbita electorală sau al greilor de la centru, ori din judeţe. Personajele de coloratură - manelişti, vedete mediatice, gurişti folclorici şi sforari ai fotbalului, ori alte personaje pitoreşti, cu bani mulţi şi ceva dosare pe la DNA, se găsesc cam tot atîtea cîte erau şi înainte. Figurile noi, pe care partidele le-au adus în scenă, fac parte din valul generaţiei de mijloc, ajunsă la maturitate, deci din schimbarea naturală a generaţiilor. Oricum, nu reprezintă o modificare a profilului, deja stabilizat, al .

Neaşteptat este şi profilul campaniei electorale. Pentru prima dată, din 1990, nu mai avem campanii de partid, capabile să intre în competiţia pentru atenţia alegătorului, ci sute de campanii individuale, la purtător. Din acest punct de vedere, suntem mai degrabă pe terenul localelor. Diferenţa este că oamenii ştiu bine, încă înainte de-a pune votul în urnă, că alesul uninominal tot la Bucureşti se va duce, să-şi vadă de interesele lui, nu de cele ale localnicilor. La primărie, cel puţin, ştia că se mai întîlneşte pe uliţă cu aleşii; nici chiar toată ziua, dar nici doar o dată la patru ani. Din acest punct de vedere, partidele pierd o parte din importanţa lor ca maşinării de interacţiune cu deţinătorii votului, profilul lor estompîndu-se în percepţia electoratului. Efectul nu este, însă, al uninominalului propriu-zis, ci al unei opţiuni politice. Partidele ar fi putut să rămînă în continuare elemente de referinţă în campania electorală, cu mesaje, idei, programe, propuneri, puncte de vedere, soluţii care să le promoveze identitatea, să susţină interesul public, să întărească mesajul campaniilor din circumscripţii şi din colegii. De ce au ales conducerile partidelor să nu facă acest lucru este relativ uşor de înţeles: pe de o parte, nu prea sunt resurse financiare pentru a susţine şi o campanie generală, de partid, şi cîteva sute de campanii locale; pe de altă parte, a fost cu insistenţă cultivată ideea că, odată cu uninominalul, răspunderea pentru alegeri a trecut integral pe umerii celor desemnaţi să intre în competiţie. În spatele acestui aranjament, se conturează o cu totul altă relaţie între candidaţi şi seniorii de la centru ai partidului. Autonomia şi răspunderea candidaţilor, cînd este vorba des-pre campania lor, şi mai ales despre finanţarea ei, se va concretiza, în bună măsură, într-un grad mult sporit al autonomiei de vot în Parlament, începînd, sunt sigur, chiar cu constituirea viitoarei majorităţi de guvernare. Din simple ale Centrului, aleşii parlamentari devin actori politici cu o libertate mare de mişcare pe tabla de joc a politicii, chiar dacă mulţi dintre ei nu vor fi în stare să o ges-tioneze prea eficient sau nu vor dori să facă din ea o armă de luptă în interiorul propriilor partide. Un proces început mai de multă vreme, dar care acum ajunge la maturitate.

Poate cel mai spectaculos efect neaşteptat al uninominalului, la nivelul campaniei, se înregistrează în mass media. Dintr-un actor dominant al alegerilor, mass media a fost adusă la rolul de cenuşăreasă: complet nepregătită pentru a prelua campaniile locale şi rămasă fără obiectul muncii, prin lipsa campaniilor generale, susţinute de principalele partide. Rezultatul, pervers, este că mass media şi-a inventat un spectacol care are prea puţin de-a face cu votul uninominal şi cu mecanismul lui, invitînd spectatorii să-şi aleagă , adică să facă o opţiune, care nu se exprimă direct prin votul de la urne, să se intereseze de un subiect cu miză mult mai mică decît, să spunem, coloratura coaliţiei care va forma viitoarea majoritate parlamentară.

Probabil că surprizele şi efectele perverse introduse de acest ciudat vot uninominal nu se vor opri la campanie, ci vor continua şi la cons-tituirea viitorului Parlament. Una dintre cele mai neplăcute surprize, pentru toate partidele, ar fi ca alegerile să infirme ipoteza pe care şi-au construit toate planurile, aceea potrivit căreia votul la generale va reproduce, în linii mari, raporturile de forţe stabilite la locale. Motive pentru acest tip de surpriză ar fi suficiente: de la necunoscutele complicatei maşinării de distribuire şi redis-tribuire a mandatelor pe circumscripţii şi colegii, pînă la şansele, adesea supra-estimate, ale unor vedete politice cu buletin de Bucureşti de-a cîştiga, pentru o zi, bunăvoinţa alegătorilor de la sau .