Ei ca noi

Acum ceva ani, îi explicam unui ambasador din America de Sud cât de serioşi sunt nordicii. Omul m-a ascultat atent, după care mi-a atras atenţia că nu mai eram la curent cu situaţia. "Sigur că încă este o diferenţă - a precizat el - dar lucrurile se schimbă rapid. Au devenit mai neserioşi şi mai corupţi în ultima vreme". După care au urmat câteva exemple. Printre acestea, unul despre un muncitor care a acceptat un bacşiş. Lucru de neimaginat pentru mine, până atunci.

România a aderat la Uniunea Europeană în ianuarie 2007. În acel moment, mulţi s-au bucurat. Erau pradă unei iluzii. Că noi vom deveni "ca ei". Mai occidentali. Altfel spus, că România va ajunge, pas cu pas, mai aproape de standardele şi valorile unor state precum Franţa sau Germania. Sau măcar Italia.

Am atras atenţia încă de atunci că ne îmbătăm cu apă rece. Care este dovada că un asemenea proces social extrem de complex şi improbabil este în mişcare? De unde ştim noi că vâltoarea în care am plonjat din 1990 încoace ne va lăsa pe ţărmurile tropicale ale democraţiei consolidate?

Într-adevăr, nu aveam, atunci, nici o dovadă. Iar între timp, faptele par să demonstreze contrariul. Iată ce se petrece cu "criza guvernamentală" care zguduie sistemul politic românesc de circa şase luni încoace. Nimic nu este normal aici. Un Preşedinte care răstoarnă rezultatul alegerilor parlamentare de acum un an. Un general propulsat în funcţia de Premier. Partide care se ameninţă unul pe altul cu dosare penale fac declaraţii lacrimogene despre cum vor coopera pentru "bineţe Ţării". Cetăţeni dezgustaţi. Unii au început să returneze decoraţiile primite de la Cotroceni.

Dar asta ştim deja. Ce ştim mai puţin sau deloc este în ce măsură s-au schimbat şi "ei", occidentalii, ca urmare a contactului cu Estul. Aici, mă tem, am ştiri la fel de rele. În loc să devenim noi ca ei, se pare că au început ei să devină ca noi.

Primele semne clare au apărut încă în 2004, odată cu aderarea unor state discutabile din punctul de vedere a îndeplinirii "standardelor europene", precum Slovacia, Polonia sau Ungaria. Şi să nu uităm Malta, o ţară în care de curând un jurnalist incomod a fost aruncat în aer cu o bombă plasată în maşină. În 2007 a mai aderat Bulgaria, despre ale cărei probleme nici nu am să încep să scriu aici, pentru că mi-ar trebui pagini întregi de ziar. Iar în 2013 Croaţia, nici aceasta un exemplu de democraţie avansată.

Observaţi deja problema? Prin anii '90, când s-a luat decizia aderării la Uniune, aceasta era compusă din state precum Franţa sau Germania. În 1995 au aderat Austria, Finlanda şi Suedia. Era, fără discuţie, un club cu nume grele. Dar după 1995, birocraţii de la Bruxelles au luat decizia extinderii "proiectului european" cu orice preţ. Elitele corupte din Estul şi Centrul Europei au salutat decizia. Care s-a dovedit dezastruoasă pentru statele occidentale. Naive, acestea îşi imaginau că îi ajută pe estici să le prindă din urmă. În realitate, aderarea unora dintre aceste state le-a tras, colectiv, în jos.

Acest lucru trebuia să fie clar încă de pe vremea crizei din fosta Iugoslavie. Occidentul s-a pomenit amestecat într-un fel de luptă tribală, în care Dumnezeu ştie cine a început ce. În acest timp, cleptocraţii din Est făceau averi. Ţineţi minte traficul cu benzină de pe Dunăre? Şi vilele ridicate de vameşi şi de poliţişti? A plătit cineva pentru acestea? Nu, desigur. Şi tot statele occidentale au fost socotite vinovate pentru că nu au trimis trupe pentru a "opri atrocităţile". La care s-au dedat toate comunităţile importante din Bosnia.

Unii dintre aceşti "noi membri" au adus cu ei o politică duplicitară faţă de Rusia. Astăzi, Ungaria serveşte ca stindard al intereselor ruseşti în regiune. Dar, la drept vorbind, nici nu era nevoie de aceste state noi pentru a deschide uşa capitalului rusesc. Germania şi Austria, în special, s-au descurcat excelent la acest capitol. O menţiune şi pentru Cipru, ajunsă paradis fiscal al oligarhilor.

Având în faţa ochilor o clasă politică putredă, opinia publică din Occident a luat exemplul cel mai rău cu putinţă. Încet-încet, nivelul culturii civice a intrat în declin. Iată cazul Olandei. Este ultimul loc în lume unde m-aş fi aşteptat să apară o minoritate substanţială de anti-vaccinişti.

Capitalele europene au devenit şi un loc în care extremismul est-european este exportat. Zilele trecute eram la Viena. În Heldenplatz am dat peste o mare manifestaţie anti-vaccinistă. Am văzut şi un mare grup de steaguri româneşti. M-am dus, curios. Păreau fanii unei echipe de fotbal gata să se ia la bătaie cu poliţia. În jur, roiau tot felul de ciudaţi. Unii aveau haine de preoţi şi băteau din nişte tobe.

Pentru noi, democraţia din Vest era o aspiraţie. Eu cred că încă este. Dar realitatea este că este tot mai greu de susţinut asta în condiţiile în care şi acolo corupţia şi autoritarismul au erodat încrederea publicului. Acest lucru nu este o pierdere doar pentru ei, ci şi pentru noi, care speram să le semănăm.