Etica guvernării

La începutul fiecărui nou ciclu de guvernare, încrederea în instituţiile politice creşte, pentru ca, apoi, după o perioadă variabilă, dar în general nu mai mare de un semestru, tendinţa de depreciere înregistrată de acest indicator al bunei guvernări să nu mai poată fi schimbată. Fără să îşi consolideze legitimitatea, guvernarea se prelungeşte inerţial, producînd efecte perverse. După patru cicluri electorale postconstituţionale, în România s-au înregistrat tot atîtea alternanţe la guvernare. Dacă în 1992 alternanţa a fost doar parlamentară, majoritatea trecînd de la FSN la FDSN, sub acelaşi preşedinte care şi-a impus primul ministru, în 1996, 2000 şi 2004 alternanţa a fost absolută, schimbîndu-se atît preşedintele, cît şi majoritatea parlamentară. Reacţia constantă a electoratului nu a fost însă tradusă de politicieni. Considerînd că politica este neutră din punct de vedere etic, iar sancţiunea electorală - doar un accident de parcurs, politicienii au continuat, de la un ciclu la altul, să repete aceleaşi formule, producînd aceleaşi consecinţe. Reacţia de respingere a politicii nu a condus la o reformă a politicienilor. Nici schimbarea de generaţie politică, nici noul electorat nu au reuşit să reconfigureze politica. Sancţiunea etică a electoratului a beneficiat doar de un inconsistent răspuns politic: mimarea schimbării.

Chiar dacă impactul criteriilor etice asupra alegerilor a fost important, ca în 2004, partidele au reacţionat stereotip. Iluzia transformării din interior a politicii româneşti este periculoasă. În mod realist, controlul activităţilor politice se cere realizat pe mai multe planuri: instituţional - prin întărirea separaţiei puterilor în stat; politic - prin echilibrarea raporturilor de forţe sau multiplicarea actorilor politici influenţi; social - prin implicarea societăţii civile; şi mediatic - prin exerciţiul liber al opiniei. Democraţia nu se realizează de sus, prin bunăvoinţa aleşilor, ci prin intervenţia necenzurată a actorilor sociali şi civici, sindicate, patronate, organizaţii civice sau profesionale sau cetăţeni.

Întărirea pluralismului politic prin emergenţa unor formaţiuni cu dimensiune etică explicită poate contribui la recalibrarea vieţii politice. Proiectul unor fuziuni între formaţiunile de nuanţă populară poate conduce, în noul context politic, la o alternativă politică, la bipolarismul artificial. Osificarea guvernării, fluctuaţiile jocului de coaliţie, rolul important al partidelor cu potenţial de şantaj nu oferă prea multe alternative transformării radicale a politicii. Partitocraţia este exacerbată de guvernarea de coaliţie şi limitează intervenţia altor forţe în spaţiul politic. Reducînd conflictul politic la confruntarea dintre partidele parlamentare şi mimînd parteneriatul pentru a limita presiunile exterioare sistemului politic, partitocraţia exclude, din principiu, orice dezbatere etică. Pentru a contracara această tendinţă cvasinaturală, controlul reciproc al instituţiilor politice este mai mult decît necesar. Responsabilitatea preşedintelui ca instituţie politică de echilibru este, în aceste condiţii, imensă. Pentru realizarea aşteptărilor publice privind reforma, intervenţia acestei instituţii pentru echilibrarea raporturilor de forţe între cele trei puteri, dar mai ales pentru reformarea statului şi a politicii, devine crucială. Caracterul partitocratic al preşedinţiei, între 1992 şi 2004, a oferit cadrul instituţional pentru deriva politicii.

Rolul societăţii civile în diferitele sale variante nu poate fi neglijat, în orice tentativă de reformă. Restabilite după şocul alegerilor, partidele preferă să se izoleze de societate. Interpretînd oligarhic mandatul lor, acestea sînt preocupate să preia controlul asupra resurselor sau să limiteze efectele alternanţei. Dar "splendida izolare" nu mai poate fi acceptată ca practică politică. Dacă şi în 2005, precum în 1997 sau 2001, partidele nu reuşesc să descifreze semnificaţia etică a votului, şansele reformei sînt reduse, cu atît mai mult cu cît opinia publică nu mai este dispusă să accepte reluarea ciclurilor precedente. Noul electorat nu este doar mai raţional, ci şi mai critic. Pentru ca înnoirea politică afirmată de partide să nu rămînă doar o promisiune de campanie făcută sub presiunea publicului, este nevoie de coagularea unei reacţii civice coerente, dublate de o voinţă instituţională.