Euro - strigătul disperării

Lumea lipsită de disciplină a luxului pe care nu ni-l putem permite şi consumului fără măsură este pe cale de dispariţie; cel puţin acesta este mesajul pe care vor să îl transmită liderii mondiali în faţa problemelor cu care se confruntă zona euro. În spatele acestei imagini stă adevărul crud: stilul de viaţă cu care eram obişnuiţi în Europa, dominat de un sistem social mult prea extins (de faţadă, pentru că în realitate un număr tot mai mare de europeni - dar mai ales imigranţi veniţi pe vechiul continent din toate colţurile lumii, inclusiv din fostele ţări comuniste de la est - trăieşte la limita subzistenţei din cauza costurilor foarte mari) îşi trăieşte ultimii ani de viaţă. Un sis-tem în care vârsta de pensionare era de multe ori prea mică, în comparaţie cu numărul anilor de viaţă ai populaţiei, cu noua structură demografică şi beneficiile prea generoase oferite de sistemul politic social democrat care a deţinut puterea în multe ţări europene. Unii analişti s-au grăbit să afirme că vorbim despre moartea - sau măcar prăbuşirea - sistemului capitalist. Nicidecum; este doar o teorie pe placul simpatizanţilor modelului socialist, care au acceptat cu mare greutate dezintegrarea URSS şi a ţărilor comuniste. Totuşi, capitalis-mul social de faţadă trebuie abandonat sau oricum reformat din temelii.

În primul rând, este clar că ne confruntăm cu o problemă de management. Liderii politici împreună cu oamenii de afaceri importanţi au arestat avantajele capitalismului: competiţia deschisă, sistemul de preţuri şi alocare a resurselor determinate de mecanismul de piaţă, eficienţă maximă, în interesul propriu. Astfel, riscul asociat posibilităţii de câştig nelimitat a fost înlocuit cu riscul transferat societăţii, la nevoie. Alocarea de resurse a fost realizată tot mai mult pe criterii de prietenie, nu de eficienţă maximă iar statul a devenit (aşa cum era şi în sistemul comunist, dealtfel) o birocraţie extinsă care oferă beneficii politice persoanelor aflate la putere şi protejaţilor acestora. Cum o astfel de societate nu poate supravieţui la nesfârşit (comunis-mul a demonstrat-o), este clar că actualul capitalism trebuie reformat. Fie că vorbim de banii alocaţi de la buget pentru a susţine "bunăstarea" cetăţenilor ca în Grecia, Spania, Franţa sau Italia, fie despre sumele importante (tot de la buget) pentru a salva diverse instituţii private de la un faliment normal şi care constituie esenţa capitalismului, este clar că banii publici sunt utilizaţi în scopuri flagrant diferite faţă de esenţa lumii capitaliste. Iar această risipă - sau deturnare de fonduri, numiţi-o cum doriţi - a fost făcută cu buna ştiinţă a politicienilor. Regulile stabilite la Maastricht pentru ţările din zona euro - precum limitarea deficitului bugetar la 3% din PIB - au fost încălcate de toate statele membre importante ale Uniunii (inclusiv Germania) şi în unele cazuri devierile masive de la limitele propuse au fost "mascate" cu complicitatea băncilor de investiţii şi a organismelor guvernamentale interne şi internaţionale. Această deviere de la etică în afaceri şi la nivel de stat este acum pe cale de a fi rezolvată de iniţiativa Germaniei şi Franţei. De fapt, este în mare măsură vorba doar despre punerea în practică a unor reguli deja existente, dar care nu s-au aplicat până acum, dar pasul decisiv la care se va ajunge probabil foarte curând va fi uniunea fiscală...

Rămâne cealaltă parte a problemei: cum convingem cetăţenii de rând să îşi schimbe atitudinile, pe care campanii de marketing de zeci de ani le-au format? Cum transformăm nişte consumatori înrăiţi înapoi în proletarii de acum 100 de ani, fără alte aspiraţii decât să munceas-că şi eventual să ofere o soartă mai bună copiilor lor? Pentru că între timp contractul familial dintre generaţii, dar şi cel social dintre muncitor şi angajator, s-au destrămat... Astăzi, oamenii nu mai simt responsabilităţi speciale pentru semenii lor (inclusiv membrii familiei care nu se pot întreţine singuri) şi nici nu se mai simt legaţi de compania pentru care lucrează. În schimb, vor să consume mult peste puterea lor de cumpărare (dacă pot) sau pur şi simplu fac eforturi disperate să supravieţuiască decent - adică la standardele impuse lor de statutul de europeni şi preţurile aferente Europei... Este relativ simplu să decizi planuri extinse de austeritate (deşi le-a luat guvernelor Europei trei ani ca să facă acest lucru evident) pentru a echilibra deficitele existente, dar va fi deosebit de greu să impui aceste sacrificii unor oameni care nu vor (valabil pentru clasa medie şi bogată) sau pur şi simplu nu pot (în cazul marii mase a populaţiei) să le facă. Şi vedem cu câtă reticenţă sunt întâmpinate iniţiativele de genul limitării salariilor executivilor din sectorul public şi (mai nou) privat din Marea Britanie, impunerea de taxe pe tranzacţiile financiare, sau majorarea taxelor pe avere... Şi ce val de violenţe generează programele de austeritate.

Este clar că măsurile actuale pe care liderii europeni sperăm că le vor adopta sunt ecoul disperării de a menţine construcţia UE şi moneda unică. Dar greul implementării unor asemenea măsuri abia acum începe.