Euroschimbarea

Semn al timpului, schimbarea a devenit marea prioritate a actorilor politici. Impactul apropiatei, dar încă incertei aderări la UE sunt argumente pentru punerea în scenă a marii trans-formări. Votul în Parlamentul european pentru acordul de conformitate, cu tensiunile şi necunoscutele sale bine speculate mediatic pentru a ilustra fundalul, semnarea tratatului de aderare şi deschiderea ultimei etape formale înaintea marii intrări în lumea bună, chiar şi clauza de salvgardare îşi au rolul în acest spectacol al miş-că-rii. România inertă, vegetală, apolitică, se transfigurează.

Şi pentru ca momentul să fie credibil, miturile de circumstan-ţă sunt activate: sacrificiul, conspiraţia şi eroul sunt printre noi. Integrarea europeană face deja victime: Ion Iliescu a fost sacrificat pe altarul României europene, Corneliu Vadim Tudor a trecut strategic în plan secund pentru a da mai multă libertate partidului său. În acelaşi context, Dan Voiculescu ata-că o temă europeană pe care nici un alt lider nu a vizat-o, ocupînd locul liber: propune retragerea trupelor din Irak şi, schimbarea imaginii o cere, se oferă gaj în locul jurnaliştilor răpiţi.

Conspiratorii mişună: euro-de-putaţii conservatori nemul-ţu-miţi de inexistenţa unui partid omolog puternic sau colegii lor ecologişti antiglobalişti în-grijoraţi de impactul unei Ro-mâ-nii cu un capitalism sălbatec încearcă să blocheze intrarea în Paradisul european. Grupurile de afaceri, româneşti sau arabe, incapabile să facă faţă unei economii concurenţiale le dau concursul. Mafiile se mobilizează, dar atît neînţelegerile, cît şi reaua credinţă sunt accidente de parcurs: drumul este corect, destinaţia clară, orarul este stabilit.

Traian Băsescu promovează o altă politică internaţională decît predecesorul său, deja promite concilierea statului cu dreptul, dar rămîne mai departe izolat în dealul Cotrocenilor. În acest peisaj dinamic, Călin Popescu Tăriceanu este eroul guvernării: şi-a prezentat, aproape neobservat, bilanţul primelor 100 de zile de guvernare tot sub sem-nul Europei.

Din motive de oportunitate referenţialul partidelor şi politicienilor s-a mutat din trecut spre viitor. Nici partidele istorice, nici liderii fondatori, nici comunismul, nici măcar Securitatea nu mai sunt la modă. Cutremurul european năruie totul, pentru a oferi un nou spaţiu al reconstrucţiei. Chiar şi timidul euroscepticism, sub forma interogaţiilor privind costurile integrării, conturează o trans-formare a discursului mediatic privind viitorul european.

PSD se transformă fără să îşi schimbe conducerea, iar Mircea Geoană se prezintă, după o campanie susţinută, drept salvatorul socialismului româ-nesc, deşi nici o temă a socialis-mului european nu a fost abordată la congresul înnoirii. Efectul surpriză al unei acţiuni concertate de basculare a lui Ion Iliescu de pe o poziţie pe care nu o ocupa încă devine momentul democratizării PSD, deşi liderii judeţeni sunt aceiaşi, iar dezbaterea în organizaţii nu a existat. Partid al primarilor şi al oamenilor de afaceri (de multe ori cele două categorii se confundă), PSD continuă să se revendice drept apărător al celor dezavantajaţi, dar săracului şi cinstitului Ion Iliescu i s-au opus gru-purile în care Marian Oprişan şi Radu Mazăre sunt prezentabili.

PD e gata să se transforme în contrariul său: într-un partid popular, şi doar prevederile statutare îi mai stau, doar temporar, împotrivă. Trecerea de la socialism la creştin democraţie sau chiar la conservatorism nu pare a reprezenta o problemă doctrinară serioasă pentru cei ce în iunie vor alege moştenitorul lui Băsescu.

Plecînd de la naţionalismul tradiţionalist, PRM concurează, cu mai puţine şanse, pentru acelaşi grup politic european ca şi PD. Dar faptul că PPE are o viziune federalistă asupra viitoarei organizări europene nu pare să constituie un impediment pentru inamicii neîmpăcaţi şi eterni ai regionalizării. Intrarea în marea familie europeană a popularilor merită o transformare, fie şi de operetă.

PNL se declară împotriva apro-bării prin referendum a integrării europene justificîn-du-şi atitudinea prin recursul la Constituţia modificată. Trans-ferul de suveranitate către UE nu trebuie, deci, validat de naţiune, ci doar de reprezentanţii ei, care însă nu au primit nici un mandat pentru aceasta. În 2003, PNL a contestat (împreună cu PD) referendumul pentru modificarea Constituţiei, iar în 2004 alegerile parlamentare, dar în 2005 nu vede probleme de legitimitate în faptul că un Parlament ilegitim ratifică Tratatul de aderare la UE pe baza unei Constituţii fără autoritatea unui vot popular real şi dincolo de controverse. Euroschimbarea nu este încă o schimbare, ci doar un exerciţiu de imagine. Pentru a fi reală transformare nu se poate reduce doar la forme ori persoane; ea vizează valorile şi cultura organizaţională. Revoluţia mentali-tă-ţilor nu este nici spontană, nici imediată. Nu pentru Europa, nici din cauza ei nu se vor modifica comportamentele şi atitudinile politicienilor. Mimarea schimbării şi inconsistenţa programatică ră-mîn vicii structurale ale politicii româneşti, iar dinamica socială şi economică impun o transformare reală a scenei. Pe care, cu, sau fără voia lor, politicienii vor trebui să o facă mai devreme decît îşi doresc.