Există inflaţie dacă băncile centrale spun că nu există?

"Federal Reserve a început pregătirea publicului şi a pieţelor pentru o inflaţie mai mare, dar nu a precizat cât de mult poate să crească şi pentru cât timp", a scris recent Reuters, în condiţiile în care doi economişti ai băncii centrale americane au prezentat lucrarea "Monetary policy in a low interest rate world" la o conferinţă organizată de Brookings Institution.

Michael Kiley şi John Roberts susţin, după ce subliniază că opiniile lor nu le reflectă pe cele ale conducerii executive, că "ar trebui permisă o creştere anuală a preţurilor în jurul a 3% în perioadele de creştere economică susţinută, astfel încât să se ajungă la o medie pe termen lung de 2%, după mai mulţi ani de inflaţie scăzută".

În studiul economiştilor de la Fed, rata inflaţiei utilizată a fost aceea determinată de evoluţia indicelui preţurilor aferente cheltuielilor personale de consum (PCE).

Dar de ce se foloseşte indicele PCE în locul indicelui preţurilor de consum (CPI)? Răspunsul îl găsim în cartea "Fed Up: An Insider's Take on Why the Federal Reserve Is Bad for America", a cărei autoare, Danielle DiMartino Booth, a fost aproape 10 ani consiliera lui Richard Fisher, preşedintele Federal Reserve Bank of Dallas.

În cadrul unei şedinţe a Comitetului de Politică Monetară (FOMC), Fisher a întrebat de ce se utilizează indicele PCE al preţurilor, iar un "angajat curajos" a răspuns că "modelele utilizate de Federal Reserve pentru stabilirea dobânzii de politică monetare nu ar funcţiona altfel".

"Gunoi intră, gunoi iese? Aşa facem noi politica monetară?", a întrebat atunci, neîncrezător, James Bullard, preşedintele Federal Reserve Bank of St. Louis.

Se pare, însă, că nici indicele PCE nu este un indicator fix al inflaţiei. Janet Yellen, preşedintele Federal Reserve, şi-a schimbat recent preferinţa de la indicele PCE core, care nu include preţurile volatile, cum ar fi preţurile alimentelor şi energiei, la indicele PCE şi a caracterizat creşterile preţurilor din ultima perioadă drept tranzitorii.

Datele de la BEA (Bureau of Economic Analysis) pentru februarie 2017 arată că Yellen s-a grăbit cu schimbarea, în condiţiile în care indicele PCE al preţurilor a crescut cu o rată anuală de 2,1%, cea mai ridicată din aprilie 2012, după un avans de 1,9% în luna precedentă (vezi graficul din pagina 1), şi a depăşit ţinta Federal Reserve.

Indicele PCE core şi-a menţinut creşterea anuală la 1,8%, după ce a înregistrat o medie de 1,5% în perioada 2009 - 2016.

Când a întrebat de ce se foloseşte indicele PCE, Richard Fisher a precizat că preferă indicele CPI (n.a. indicele clasic al preţurilor de consum) pentru măsurarea inflaţiei.

Din păcate, nici indicele preţurilor de consum din SUA nu mai reflectă de mulţi ani fenomenul, pe fondul introducerii unor modificări importante, în special după 1980 şi după 1990.

Pe site-ul Biroului oficial de statistică din SUA, BLS (Bureau of Labor Statistics), sunt prezentate exemple de "ajustare" a preţurilor.

O formulă "magică" ne demonstrează cum un televizor cu tub catodic şi un preţ de 250 de dolari la vremea lui este mai ieftin cu 7% faţă de un televizor cu plasmă de 1.250 de dolari, după ce se iau în considerare ajustările pentru calitate şi se ajunge la un preţ "comparabil" de 1.345 de dolari (n.a. metodologia se găseşte la adresa www.bls.gov/cpi/ cpihqaqanda.htm.

Astfel de ajustări sunt aplicate pentru majoritatea mărfurilor şi serviciilor incluse în calculul ratei oficiale a inflaţiei, care a fost de 2,7% în februarie 2017.

Reflectă acest indice "modernizat" al preţurilor adevăratul cost al vieţii? Poate că da, dar, dacă luăm în considerare exemplul televizorului, numai în condiţiile în care şi salariul mediu ar fi crescut proporţional cu avansul preţului de la 250 de dolari la 1.250 de dolari.

Pentru o informare mai bună referitoare la presiunile inflaţioniste, economistul John Williams calculează rata inflaţiei conform metodologiilor oficiale utilizate înainte de 1980 şi de 1990, iar rezultatele se găsesc pe site-ul ShadowStats.

Astfel, pentru februarie 2017, rata inflaţiei determinată după formula dinainte de 1980 era de peste 10%, iar după formula dinainte de 1990 era de peste 6%.

Janet Yellen a indicat recent că "Fed-ul nu va încerca să oprească inflaţia la 2%", iar modificări ale politicii monetare vor apărea doar dacă "inflaţia de peste 2% va fi considerată persistentă", după cum mai scrie Reuters.

"Doi la sută nu este un plafon", a declarat şi Charles Evans, preşedintele Federal Reserve Bank of Chicago.

Din păcate, Evans nu se regăseşte pe lista oficialilor Federal Reserve ale căror opinii contează sau ar trebui luate în serios de pieţe. "Singurele declaraţii care trebuie luate în considerare sunt ale lui Dudley, Yellen, Fischer şi Brainard", a scris recent James Rickards, autorul cărţilor "Moartea banilor" şi "Drumul către ruină" şi insider al cercurilor financiare americane, pe contul său de Twitter.

De unde a preluat Rickards informaţia? Direct de la William Dudley, care a fost economist-şef la Goldman Sachs înainte de a fi angajat la Federal Reserve Bank of New York în 2007, pentru ca în 2009 să fie numit preşedinte al acestei divizii, singura cu un membru permanent în FOMC.

Reputatul profesor Stanley Fischer, fost guvernator la Băncii Israelului între 2005 şi 2013, este vicepreşedinte al Federal Reserve, iar Lael Brainard a primit confirmarea Senatului pentru Federal Reserve Board în 2014.

După apariţia articolului Reuters, unde se punea şi întrebarea dacă depăşirea ţintei de inflaţie a Federal Reserve va fi tolerată în rândul consumatorilor, agenţia de ştiri l-a citat pe John Williams, preşedintele Federal Reserve Bank of San Francisco, care a precizat că "dorinţa Fed-ului de a accepta o inflaţie mai mare are ca scop asigurarea credibilităţii ţintei de 2%".

Consumatorii americani sigur s-au liniştit în urma acestei declaraţii şi au uitat că puterea lor de cumpărare se deteriorează, mai degrabă, în ritmul creşterii preţurilor publicat de celălalt John Williams, cel de la ShadowStats.

La fel au uitat, probabil, şi de veniturile din dobânzi pierdute ca urmare a politicii băncii centrale americane, estimate într-o analiză de la Swiss Re, din urmă cu doi ani, la 470 de miliarde de dolari.

Chiar dacă Federal Reserve va reuşi să menţină rata inflaţiei în jurul valorii de 2%, rezultatul va fi departe de ceea ce poate fi considerat stabilitate a preţurilor, indiferent de argumentele băncilor centrale, deoarece impune o dublare a preţurilor în 35 de ani.

Oare cât timp vor mai fi tolerate promisiunile fără acoperire ale băncilor centrale?