False unităţi de măsură

Din vremuri pre-biblice şi pînă astăzi, toate codurile de conduită socială condamnă drastic falsificarea unităţilor de măsură, fie că este vorba despre măsura cantităţii, a valorii banilor, a calităţii mărfurilor etc. Motivul este simplu: distorsiunile produse de falsele instrumente de măsură, chiar dacă sunt locale, îşi răspîndesc consecinţele într-un areal mult mai larg şi produc consecinţe negative cu mult mai mari decît paguba suferită într-o singură tranzacţie. Ciudat! Lumea în care trăim, una a tehnologiei avansate şi a preciziei nano-metrice, ba chiar femto-metrice este, în acelaşi timp, una în care "măsura lucrurilor" care ţin de activităţile sociale este labilă, inexactă şi supusă aproape permanent falsificării. Consecinţa este aceea că trăim într-un univers social invadat de falsuri şi falsificări groteşti; mai rău, una în care preocuparea pentru restabilirea "dreptei măsuri" este pe cale de dispariţie. Lumea pare resemnată cu această stare de permanentă relativizare a etaloanelor şi a unităţilor de măsură a activităţilor sociale. Dintre toate lucrurile omeneşti, poate cel mai dificil de măsurat este "performanţa". Oricum am privi lucrurile, performanţa în sine nu există, ea se lasă definită şi măsurată (eventual) doar în legătură cu un criteriu (sau o structură non-contradictorie de criterii). Cu alte cuvinte, performanţa depinde, în mod intrinsec, de instrumentul de măsurare şi modul în care a fost etalonat. Pot să spun simplu că perfomanţa umană la săritură în lungime este dată de valoarea absolută a celei mai lungi sărituri reuşită vreodată de un atlet într-o competiţie, confirmată oficial. În acest sens, un elev de clasa a patra care reuşeşte o săritură cu elan de şase metri a realizat o "non-performanţă"! Abordarea este bună doar pentru a stabili un etalon absolut al săriturii în lungime a speciei umane, dar este complet inutilă dacă vreau să măsor potenţialul atletic al elevului meu din clasa a patra!!! Etalonul trebuie radical schimbat şi atunci mă uit la statisticile care-mi spun care este maximul, minimul, media etc. săriturilor realizate de alţi copii, la vîrsta respectivă! Şase metri ar putea fi o performanţă uluitoare! Lucrurile se complică şi mai mult cînd este vorba despre performanţa realizată în "structuri umane", adică a acţiunii de grup, bazată pe reguli. Să luăm, spre exemplu, sistemul de învăţămînt. Nu oricare, ci pe al nostru! Cît este el de performant? Adevărul crunt şi dureros este că habar nu avem! Tot ceea ce poate fi spus, cu siguranţă, este că încercăm să-i măsurăm (aproximăm!) performanţa cu cele mai inutile şi distorsionante etaloane. Ba, chiar, am ajuns să reducem totul la un procent: cît la sută din cei care au dat examenul de bacalaureat l-au şi luat! Dar, dacă am schimba doar puţin formularea şi ne-am uita la procentul celor care l-au trecut din totalul populaţiei aflată la vîrsta şcolară a bacalaureatului? Vă spun eu, dacă vi se pare că prima măsură procentuală dă o imagine negativă, a doua vă dă una catastrofală! Pe ce se bazează această concluzie? Păi, pe propoziţia implicit asumată că performanţa ar fi ca măcar toţi absolvenţii de liceu să ia bacalaureatul!!! O fi acesta un etalon bun, pentru măsura performanţei sistemului educaţional! Eu cred că este rău, pentru că introduce un munte de distorsiuni în evaluare!!! Dar, dacă ne-am uita, spre exemplu, la cît de mulţi sunt şi cît de departe stau de medie elevii cu notele mai mari decît media, faţă de cei cu notele mai mici decît ea? Nu credeţi că am obţine o imagine mai realistă? La urma, urmei, nici nu contează ce credem fiecare dintre noi despre un etalon sau altul! Cu siguranţă, un sistem, cum este cel educaţional, nu poate fi evaluat realist cu un singur instrument, este nevoie de o baterie de teste şi măsurători. Mai mult, măsurarea lui în diferite puncte şi verigi critice trebuie făcută cu instrumente diferite. Ceea ce vreau eu să spun este că spaţiul nostru social este umplut pînă la refuz cu reproşuri şi semne de lehamite, ori insatisfacţie, faţă de sistemul de învăţămînt, că în baza acestui lucru "reformăm" aiurea de la un ministru la altul şi de la un an la altul, fără ca măcar să ştim, cu adevărat, pe ce lume suntem!!!

Acelaşi lucru şi cu performanţa "economică". Sigur, există o balanţă simplă între ceea ce "se consumă" şi ceea ce "se cîştigă" dintr-o activitate anume, iar acest raport poate sta oricînd drept criteriu al performanţei! De îndată ce introducem, însă, variabile inevitabile în ecuaţie, cum este spre exemplu timpul!, lucrurile încetează să mai fie chiar atît de simple. Un raport negativ într-un moment oarecare al activităţii respective de business poate fi inflexiunea inevitabilă a unei curbe care se va duce hotărît în sus, adică pe profit, după cum poate fi pragul de la care prăbuşirea este inevitabilă! Nu e chiar acelaşi lucru, din punct de vedere al performanţei! Privatizările din România post-decembristă s-au făcut în zdrobitoarea lor majoritate pe temeiul că "afacerile" respective, aflate în ograda statului, consumă mai mult decît produc! Adică, aduc bugetului în loc de cîştiguri, pierderi! O fi, însă, totuna dacă afacea respectivă pierde, pentru că administratorii şi proprietarii ei şi-au dat mîna ca să devalizeze şi să fure din afacere, ori dacă activitatea respectivă, într-un context economic dat, nu mai are capacitatea de a produce profit? O fi totuna dacă această incapacitate de a produce profit este temporară sau poate fi dovedită ca permanentă? O fi totuna, dacă afacerea ar putea fi readusă pe profit cu o investiţie bine dozată şi bine ţintită, ori dacă este lăsată să se prăbuşească, pentru a putea fi "cumpărată" pe "un dolar" de un aşa zis "investitor strategic"? Să fim serioşi, măsurarea performanţei economice şi mai ales a dinamicii ei într-o perspectivă temporală este ceva mai complicată decît ecuaţiile lui Maxwell! Iar pe acelea nu le ştiu nici măcar 0,001% dintre inşii care se scaldă prin politica noastră şi care-şi dau cu părerea despre "economia României", mersul ei şi remediile de care ar avea nevoie. Şi atunci, pe ce bază dăm totul la fiare vechi, ori facem cadou afaceri de stat, pe doi lei, unora care vor stoarce milioane, doar din efortul de a "dizolva" cu metodă afacerea respectivă?

În sfîrşit, poate ar fi nimerit să ne aducem aminte de aşa-numitul "Efect Matei". Este vorba despre penultima propoziţie care încheie pilda talanţilor din Evanghelia lui Matei: "Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua". Economiştii noştri, nu prea bisericoşi, habar n-au de povestea din spatele acestei încheieri, de aceea cred că aceasta este expresia care confirmă "o fatalitate" a lumii competiţiei şi jocului ei nemilos. În realitate este vorba despre cu totul altceva şi anume despre o neobişnuită (pentru că este non-egalitaristă!) unitate de măsură a performanţei umane!