Fantoma sclaviei

O fantomă bântuie Europa. Marx şi Engels, în Manifestul Partidului Comunist (1848), credeau că este vorba despre "spectrul comunismului". Timpurile se schimbă. Acum "intelighenstia" a cam abandonat comunismul. Însă este la fel de radicală. Aşa că trebuie găsite alte teme decât ideea - discreditată - după care naţionalizarea tuturor "mijloacelor de producţie" pe fondul unei revoluţii violente ar aduce fericirea întregii omeniri.

Una dintre aceste teme este aceea a sclaviei. Îmi amintesc că pe vremea comunismului se difuza la televizor un serial, Rădăcini, despre un biet negru răpit din Gambia, pe numele său Kunta Kinte. Era destul de bine făcut şi se presupunea că trebuie să învăţăm de acolo despre cât de rea era sclavia în Statele Unite. Problema - despre care nu cred că ziarele comuniste au suflat o vorbă - este că Alex Haley, autorul nuvelei pe baza căreia a fost făcut serialul, a plagiat consistent dintr-o altă carte, apărută cu zece ani înainte. Mai grav, povestea lui Kunta Kinte, despre care Haley pretindea că este, în esenţă, adevărată, sclavul fiind chiar un strămoş de-al său, era brodată chiar de autor.

Dar de când adevărul istoric este aşa de important pentru Stânga contemporană? Importantă este demonizarea culturii occidentale. Care - nu-i aşa? - ar fi bazată pe sclavie. Un profesor, Martin Bernal, a publicat în 1987 o carte, Atena Neagră: Rădăcinile afroasiatice ale culturii clasice, în care a susţinut chiar că civilizaţia grecilor îşi are sursa în aceea a africanilor (aici, Bernal îi aşează la grămadă şi pe egipteni şi fenicieni). Omul era specializat de fapt în istorie chineză, iar cartea sa a fost făcută praf de specialiştii în istorie greacă, dar ce contează?

De curând am văzut într-un ziar din România un text despre comemorarea "Legiuirii pentru emanciparea ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti", din 20 Februarie 1856. Poate era bine să amintească şi faptul că primele asemenea legi au fost adoptate chiar mai devreme. Spre exemplu, robii mânăstirilor din Moldova au fost eliberaţi în 1844. Sau că aproape jumătate dintre stăpânii robilor au renunţat la despăgubirile la care le dădea dreptul legea.

Tema sclaviei este folosită din ce în ce mai frecvent ca un târnăcop pentru demolare, în disputele politice. În Africa de Sud am aflat că olandezii ar fi pus bazele unei societăţi sclavagiste în provincia Capului. Examinate cu atenţie, lucruile arată diferit. În toată existenţa sa, VOC (compania olandeză a Indiilor Orientale), a avut circa 50.000 de sclavi în sudul Africii. Numărul nu este impresionant, dacă îl comparăm, spre exemplu, cu emiratul Buhara, în actualul Uzbekistan, care avea în secolul XIX câteva sute de mii de sclavi. În colonia olandezilor, practic nici unul nu era local. Comandanţii VOC aveau instrucţiuni clare să îi lase în pace pe africanii din zona Capului Bunei Speranţe (zona în care acum este oraşul Capetown). Majoritatea sclavilor importaţi în colonie nu erau nici măcar africani, ci din zona Indiei şi a Bataviei (Indonezia).

Din fericire, avem cifrele exacte pentru traficul de sclavi din întregul bazin al Oceanului Indian. Cel puţin în ceea ce priveşte puterile europene, care aveau obiceiul să ţină registre. Din aceste documente aflăm că în perioada 1500-1850, europenii au traficat aproximativ 500.000 de sclavi în Oceanul Indian. Este mult. Acei oameni au suferit, fără îndoială. Dar să punem cifrele în context. Hanatul tătar din Crimeea, în timpul existenţei sale, a luat circa două milioane de sclavi din Europa.

Să facem un calcul simplu. Dacă împărţim jumătatea de milion de sclavi la numărul zilelor din intervalul istoric, vom obţine circa 4 sclavi pe zi. În întreg bazinul Oceanului Indian, în medie. Asta să fie cauza pentru care state precum Madagascar sau Bangladesh se zbat astăzi în sărăcie şi în corupţie?

Traficul de sclavi transatlantic a avut cu totul alte proporţii. Aproximativ 12 milioane de africani au fost transportaţi peste ocean. Pierderile au fost teribile. Circa 12 la sută au murit înainte să ajungă în coloniile din sudul actualelor State Unite, pe plantaţiile din Brazilia sau din Caraibe. Dar un calcul simplu ne arată, iarăşi, că asta revine la 100 de sclavi pe zi. Asta să fie explicaţia pentru sărăcia extremă din Africa zilelor noastre?

Un distins profesor de istorie economică de la Cambridge mi-a spus zilele trecute că la începutul profesiei sale, cu decenii în urmă, când amintea de traficul de sclavi din interiorul Africii, instigat şi organizat de şefii triburilor locale, unii studenţi se ridicau şi ieşeau din sala de curs. Nu l-am mai întrebat şi dacă a apucat să le spună acelor studenţi că a fost chiar marina regală britanică aceea care a sugrumat traficul de sclavi, în prima parte a secolului XIX...

Morala, cred, este simplă. Istoria nu este un fel de jucărie care trebuie lăsată pe mâna propagandiştilor. Trecutul merită să fie cunoscut cu rigoare şi cu compasiune. Şi nu să fie folosit pentru a justifica eşecurile prezentului.