Federal Reserve, între "statul paralel" şi "statul paralel cu realitatea economică"

Asocierea dintre Federal Reserve şi "statul paralel" care luptă împotriva preşedintelui Donald Trump a fost doar o chestiune de timp. Probabil că singura întrebare este de ce a trecut aşa de mult de la primele acuzaţii lansate de Trump la adresa conducerii Federal Reserve până la declaraţii explicite ale unui membru al administraţiei.

Pasul a fost făcut zilele trecute de Larry Kudlow, consilierul economic al preşedintelui, în cadrul unui interviu acordat postului de televiziune CNBC, unde a lansat ipoteza că personalul angajat la Federal Reserve ar include agenţi ai "statului paralel".

După ce a subliniat că "modelele lor sunt profund eronate", Larry Kudlow a declarat că "personalul care face parte din statul paralel nu a ajutat foarte mult". Este vorba, desigur, des­pre susţinerea programelor economice ale guvernului condus de Donald Trump.

Într-un articol recent din Wall Street Journal, Kimberly Strassel a definit "statul paralel" prin compoziţia acestuia, respectiv angajaţii pe termen nedefinit din instituţiile administrative ale statului, care ajung să deţină o putere tot mai mare, odată cu extinderea puterilor şi atribuţiilor guvernamentale.

Ulterior, consilierul preşedintelui şi-a mai atenuat critica, apreciind faptul că "Fed-ul se mişcă acum în direcţia cea bună, prin reducerea dobânzilor".

Conform definiţiei din WSJ, poate că personalul Federal Reserve face, într-adevăr, parte din "statul paralel", însă apartenenţa este, mai degrabă, la "statul paralel cu realitatea economică".

Această condiţie este descrisă de un fost insider al băncii centrale americane, Danielle DiMartino Booth, în cartea "Fed Up: An Insider's Take on Why the Federal Reserve Is Bad for America", apărută în februarie 2017.

După o perioadă petrecută la bănci de pe Wall Street, doamna DiMartino Booth a fost consilier al preşedintelui Federal Reserve Bank of Dallas, Richard Fisher, timp de nouă ani.

"În această perioadă am avut ocazia să observ viziunea îngustă şi aroganţa doctorilor în economie de la Fed, care nu puteau să înţeleagă că modelele lor teoretice aveau prea puţină legătură cu viaţa reală", scrie DiMartino Booth în primul capitol, unde mai susţine că "Federal Reserve este cea mai puternică şi impenetrabilă instituţie din lume".

Oare nu este aceasta o caracteristică a persoanelor sau instituţiilor care fac parte din "statul paralel"?

În această situaţie s-a ajuns deoarece "bancherii centrali au invitat politicienii să abdice autoritatea conducerii unei societăţi endogame formate din doctori în economie din mediul academic, care sunt infectaţi cu «gândirea de grup»", după cum mai scrie DiMartino Booth.

Endogamia este definită în DEX drept "contractarea obligatorie a căsătoriilor în interiorul unei comunităţi sau al unui grup social, practicată de unele populaţii primitive". Rezultatele acestei "practici" sunt binecunoscute: dispariţia populaţiilor care sunt măcinate treptat de degradarea fizică şi psihică a membrilor.

Este greu de crezut că rezultatul va fi diferit în cazul endogamiei de la nivelul băncilor centrale, mai ales că res­ponsabilitatea pentru deciziile de politică monetară este nulă, în special dacă folosim definiţia profesorului Nassim Taleb din ultima sa carte, "Pielea în joc".

Exact această lipsă completă a res­ponsabilităţii este evidenţiată şi de fos­tul consilier al lui Richard Fisher.

După decizia de reducere a dobânzii de politică monetară până la zero, din decembrie 2008, "oficialii Fed-ului s-au întors liniştiţi la propriile birouri, fiind protejaţi de efectele aces­tei decizii şi fără să simtă nicio durere în turnurile lor de fildeş", deşi "cunoşteau efectele grave asupra celor care economiseau şi a persoanelor în vârstă".

De atunci au trecut mai bine de zece ani, iar realitatea economică nu s-a lăsat "modelată" prin ipoteze nerealiste şi nici nu a răspuns adecvat valului monetar generat de pornirea tiparniţelor.

"Oamenii reali, micile firme sau corporaţiile nu au răspuns conform anticipaţiilor din modelele elaborate în mediul academic", iar "alegerile raţionale ale agenţilor din economia reală au fost neprevăzute de Comitetul de Politică Monetară", scrie DiMartino Booth, care mai lansează o acuzaţie extrem de gravă: "politica Fed-ului a determinat oprirea investiţiilor pe termen lung şi a compromis creşterea numărului locurilor de muncă bine plătite".

"Dobânzile zero împiedică dispariţia naturală a companiilor slabe, iar capacităţile excedentare de producţie împovărează economia pentru generaţii", mai scrie DiMartino Booth, care apreciază că "nu mai trebuie să acceptăm scuzele Fed-ului pentru eşecurile sale".

Oare de ce este aşa de complicată o astfel de logică pentru "tehnicienii" din băncile centrale? Deoarece sunt capabili să publice, la un interval de numai câteva luni, analize ale căror concluzii sunt diametral opuse?

Un astfel de caz îl reprezintă două lucrări ale lui Jens H.E. Christensen, economist la Federal Reserve Bank of San Francisco.

În august 2019, Christensen a publicat, împreună cu vicepreşedintele instituţiei Mark Spiegel, un studiu privind influenţa dobânzilor negative asupra aşteptărilor inflaţioniste din Japonia ("Negative Interest Rates and Inflation Expectations in Japan", FRBSF Economic Letter).

Concluzia a fost că "eficienţa dobânzii negative în calitate de instrument al politicii monetare este incertă când aşteptările inflaţioniste sunt ancorate la un nivel scăzut" şi "este de dorit luarea unor măsuri pentru evitarea declinului dobânzilor către pragul zero".

Acelaşi Jens H.E. Christensen a publicat, în octombrie 2019, articolul "Yield Curve Responses to Introducing Negative Policy Rates", tot pe site-ul FRBSF.

"Dobânzile negative pot deveni un instrument important al politicii monetare pentru combaterea contracţiilor economice viitoare", este concluzia autorului. Ce ar mai fi de spus?

Efectele adverse ale dobânzilor negative au fost analizate şi într-un articol din "Journal of Financial Services Research" ("Did Negative Interest Rates Improve Bank Lending?", iulie 2019), unde se arată că acestea conduc, de fapt, la o contracţie a creditării şi anulează efectele relaxării cantitative.

Studiul a fost realizat pe baza datelor colectate de la 6.558 de bănci din 33 de ţări membre OECD (Organisation for Economic Co-operation and Development).

Din păcate, cea mai puternică bancă centrală din lume pare să ne arate tot mai mult că nu este doar paralelă cu realitatea economică, pe care aspiră să o planifice astfel încât să nu mai existe cicluri economice influenţate puternic de politica monetară greşită (n.a. exis­tă studii care arată că după înfiinţarea Federal Reserve, în 1913, durata, dar mai ales amplitudinea ciclurilor economice, a crescut), ci şi cu "realitatea financiară".

Acesta este şi motivul pentru care a fost relansat programul de relaxare cantitativă şi operaţiunile repo masive, pe fondul unei crizei de lichiditate de pe piaţa interbancară, pentru care încă nu s-au găsit explicaţii.

Explicaţiile sunt evitate de oficialii Federal Reserve şi cu privire la eficienţa repetării unor măsuri de politică monetară, în condiţiile în care evoluţia economiilor reale arată că sunt departe de creşterea sustenabilă promisă.

O schimbare radicală a avut, totuşi, loc: povara datoriilor a crescut accelerat, atât din punct de vedere al valorii nominale, dar şi al raportului faţă de Produsul Intern Brut.

Problema acestor datorii uriaşe, rezultat direct al politicilor dezastruoase ale marilor bănci centrale din ultimele decenii, a fost abordată şi de Bernard Connolly, unul dintre puţinii economişti care au prognozat criza din 2008 şi autorul cărţii "Inima putredă a Europei", într-un articol recent din cotidianul britanic The Telegraph.

În opinia sa, "toate măsurile disperate pentru amânarea recesiunii vor conduce, într-un final, la controlul guvernamental asupra distribuirii veniturilor, dar şi la alocarea cheltuielilor şi a activităţii economice".

Tocmai din acest motiv, Connolly consideră că "băncile centrale au fost şi sunt idioţii utili ai marxismului şi comunismului".

Dar calitatea de "idiot util" este compatibilă cu aceea de agent al "statului paralel"?

Despre cartea sa, Danielle DiMartino Booth declară că a scris-o "pentru a spune povestea transformării Federal Reserve din creditor de ultimă instanţă în salvator, iar apoi distrugător, al sis­temului economic american".

După mai bine de un deceniu de "perseverenţă" pe calea subminării economiilor reale prin continuarea procesului de financializare excesivă, marile bănci centrale se vor confrunta curând cu noi "provocări" existenţiale.

Fondul Monetar Internaţional tocmai a publicat Raportul Global asupra Stabilităţii Financiare, unde pare să descopere, cu mirare, că sistemul financiar global este mult mai precar şi mai instabil decât în perioada premergătoare falimentului băncii de investiţii Lehman Brothers.

Faptul că instituţia a susţinut permanent politica monetară utrarelaxată a marilor bănci centrale este trecut cu vederea, la fel cum este ignorată şi contradicţia flagrantă dintre îndemnul pentru stimularea cererii agregate de către guverne şi promovarea agresivă a programelor de contracarare a schimbărilor climatice.

Acum mai rămâne de văzut dacă băncile centrale vor putea să promoveze şi în viitor necesitatea intervenţiilor şi politicilor de stimulare pe baza aurei mistice oferite de prezumţia competenţei.

Poate cu puţin noroc, aceste instituţii vor reuşi să "demonteze" cea mai importantă parte a unui dicton atribuit lui Abraham Lincoln, conform căruia "nu-i poţi prosti pe toţi oamenii tot timpul", iar apoi ar putea continua şi cu "invalidarea" lui Albert Einstein, care spunea odată că "nebunia este să faci acelaşi lucru la nesfârşit şi să aştepţi rezultate diferite".