Frecţii la un picior de... fier

Rusia şi Statele Unite s-au hotărît să semneze un nou tratat pentru reducerea arsenalelor strategice, din seria START. Informaţiile "scăpate" presei, la Moscova şi Washington, dau o aparenţă de claritate şi asudă de triumfalism. ....Noua limită asumată de fiecare parte este de 1550 de încăcături nucleare, ceea ce reprezintă cu 74% mai puţin decît prevedea tratatul din 1991 şi cu 30% mai puţin decît cel din 2002. Noile limite pentru rachete şi alte alte mijloace purtătoare sunt cu jumătate mai scăzute decît prevederile tratatului precedent; părţile se obligă ca în interval de şapte ani de la intrare în vigoare....etc.

Toate acestea nu spun nimic omului de pe stradă, care se întreabă, ca şi mine, de ce n-are el pulover pe gît: pentru că vreme de cinci ani de cînd şi-a încetat valabilitatea precedentul, nu s-a semnat pînă acum un nou tratat, sau pentru că, deşi s-a semnat, în cele din urmă, asta nu-l ajută să-şi rezolve nici cea mai banală problemă pe care o are?

"Bine, dar astea sunt chestiuni înalte...strategico-militare, de politică mare, care nu pot fi coborîte la nivelul străzii", ar putea zice cineva. Să-mi daţi voie să nu fiu de acord. Orice problemă pentru care reprezentanţii guvernării îşi asumă o poziţie, iau decizii şi măsuri, în cazul de faţă încheie un tratat internaţional, trebuie să aibă o legătură cu viaţa celor care sunt guvernaţi. Altfel, ceva nu este în regulă! "Păi, are...un tratat de reducere a arsenalelor nucleare aduce mai multă stabilitate în relaţiile dintre cele două super-puteri, deci mai multă securitate pentru celelalte state şi cetăţenii lor", o să spună, din nou, preopinentul meu. O să-mi mai asum o dată riscul de a-l contraria, contrazicîndu-l!

Mitul potrivit căruia tratatele privind arsenalele nucleare, dintre URSS/ Rusia şi Statele Unite, răspîndesc în jurul lor, pînă în cele mai îndepărtate colţuri ale planetei aşa, ca un parfum, securitatea de care beneficiează fiecare cetăţean prin simplă respiraţie, este tot atît de aproape de adevăr pe cît era povestea lui Münchhausen despre cum zbura el dintr-o tabără în alta, pe cîmpul de război, călare pe ghiulelele trase de artileria celor două părţi, aflate în conflict!

Pentru a distruge întreaga planetă nu sunt necesare mai mult de 100 de încărcături nucleare cu puteri de ordinul megatonelor. Crede cineva că se află în mai mare siguranţă, dacă în loc de a fi nimicit de 10.000 de încărcături este redus la starea sa atomică doar de efectul a numai 1000? Cît despre alte state, atîta vreme cît semnatarii acordurilor START nu-şi asumă prin aceste acte internaţionale vreo restricţie cu privire la posibila folosire a arsenalelor nucleare de care dispun, nimeni nu se află în siguranţă, indiferent ce noi plafoane de reduceri au convenit părţile.

Iată şi alte adevăruri incomode, care sunt ocolite, mai ales cu aceste ocazii festive.

În numele suveranităţii şi al dreptului la auto-apărare, consfinţit de Carta ONU, în deceniile cinci şi şase ale secolului trecut au fost dezvoltate supra-capacităţi nucleare aberante; decidenţii politici şi militari şi-au dat în cele din urmă seama de eroare şi încă din anii "80 au început să caute soluţii pentru a arunca balastul peste bord; tot ceea ce vor este să se asigure că operaţiunea se desfăşoară "echitabil".

Instituirea monopolului legal asupra deţinerii de armament nuclear, prin Tratatul de Neproliferare Nucleară, impune celor care au acest statut privilegiat, măcar de faţadă, măsuri care să arate celorlalte state că "marile puteri nucleare sunt responsabile, negociază în interesul tutoror celorlalţi şi al păcii mondiale". În realitate, negociază doar în interesul lor, şi acela destul de rău şi limitat definit.

Eventualitatea apariţiei şi a dezvoltării unor structuri situaţional-conflictuale, capabile să degenereze într-o confruntare nucleară nu este cu nimic îndepărtată de încheierea acestor tratate.

Tratatele de acest tip nu descurajează alte state, deţinătoare de drept ale armelor nucleare, să dezvolte noi capacităţi în acest domeniu şi să sporească astfel pericolele create de simpla existenţă a capacităţilor dis-tructive respective.

Tratatele dintre Rusia şi Statele Unite privind reducerea arsenalelor nucleare, ale celor două state, nu des-curajează în niciun fel eforturile masive ale altor actori internaţionali, statali şi non-statali de a intra, ilegal, în posesia unor capacităţi nucleare semnificative şi eventual de a utiliza asemenea capacităţi în situaţiile conflictuale în care sunt angrenaţi.

Iar, aici, am ajuns la nodul gordian la problemei nucleare. Iluziile întreţinute timp de jumătate de secol cu privire la caracterul stabilizator al deţinerii de arme nucleare şi ulterior al negocierilor privind dezvoltarea/reducerea arsenalelor respective nu mai pot, astăzi, ascunde realitatea. Tot mai multe state şi alţi actori internaţionali non-statali sunt deja în cursa pentru deţinerea de capacităţi militare nucleare. Iar obiectivul final, urmărit de toţi, nu este "pacea şi stabilitatea lumii", ci crearea unei ameninţări credibile legată de folosirea capacităţilor dobîndite; la limită chiar folosirea lor, pentru a face şi mai credibilă ameninţarea!

După 40 de ani de tratate privind reducerea arsenalelor nucleare, lumea se află în plină competiţie nucleară şi este mai aproape de potenţialitatea unei catastrofe, decît era înainte de Hiroşima şi Nagasaki. De aici ar putea să înceapă negocierile privind armele strategice şi capacităţile nucleare, dacă ar vrea cineva să contribuie la creşterea securităţii colective. Oamenii au, însă, prostul obicei de a nu o lua pe calea cea bună decît după ce le-au epuizat pe toate celelalte, aflate la dispoziţie!