Generaţii pierdute

Mai este ceva de făcut? Îmi pun tot mai des această întrebare. Prin natura meseriei mele, interacţionez cu mulţi tineri abia ieşiţi de pe băncile liceului. În alte timpuri aş fi spus că îi cunosc. Acum nu ştiu ce să mai spun, decât că "interacţionez". Este un termen pe care l-aş fi folosit cândva pentru a descrie mai degrabă un set de bile care se ciocnesc unele de altele, impersonal.

Asta am simţit când am citit, recent, ştirea despre alpiniştii care escaladau vârful K-2 din Himalaya. Şiruri întregi de "alpinişti" (majoritatea sunt, de fapt, nişte simpli turişti mai abili, duşi de mână de şerpaşi) au trecut peste un biet alpinist pakistanez care căzuse şi se rănise. Omul a agonizat câteva ore înainte să îşi dea duhul. Era pe potecă. Unul după altul, "alpiniştii" au trecut pe lângă şi peste el, literalmente. Nu s-au oprit, nici unul, să îl ajute. Se sinchiseau doar să ajungă unde plătiseră ghidul să îi ducă. Am făcut, în tinereţea mea, puţin alpinism. Era pe atunci un sport cu o etică clară. Să refuzi ajutorul cuiva aflat în escaladă era ceva de neconceput. Acum însă... Oamenii chiar se grăbeau, aveau altceva mai important de făcut decât să salveze o viaţă. S-au fotografiat pe K-2 şi bănuiesc că erau tare mândri de isprava lor.

Aici este una dintre probleme. Educaţia morală. Ceva profund s-a rupt în fibra morală a unora dintre contemporanii noştri. Exact ce, nu sunt sigur. Ce se poate face, nici atât.

Aşa am ajuns la cazul festivalului de la Cluj unde Jandarmeria a împărţit amenzi pentru versurile obscene şi rasiste. Şi aici este ceva ce nu înţeleg cu nici un chip. Accesul la festival era pe bani, nu? Să scoţi din buzunar o sumă considerabilă ca să asculţi câţiva agramaţi transpiraţi răcnind obscenităţi... Ce fel de distracţie este asta? Multe s-au schimbat dacă în ziua de azi asemenea atrocităţi pot fi numite "muzică".

Se spune uneori că este de vină "lipsa de educaţie". Poate. Dar dacă este aşa, ce poate fi făcut? Mă tem că mortul de la groapă nu se mai întoarce. Nu de alta, dar nu cred că şcoala sau societatea au vreo metodă eficientă de a cârpi fisurile din indivizii care au ajuns la un asemenea grad de degradare.

Şi nu cred că asta este posibil nici dacă ne propunem, mai modest, doar să recuperăm unele "lacune" ale "învăţării". Am asistat de curând la un examen de licenţă. Mulţi dintre ei nu înţelegeau, după trei ani de facultate, care este scopul unei "cercetări". Nici o logică, nici o metodă, nici un respect pentru fapte. Doar opinii exorbitante, gen Greta Thunberg. I-am întrebat pe unii - vorba lui Moromete - pe ce se bazează? Au recunoscut senin că pe nimic. "Aşa cred eu". "Aşa mi se pare". "Aşa am văzut". "Ştie oricine că...". Însăşi întrebarea li se părea deplasată. Ce să recuperezi de aici?

Vedem cu toţii în ce hal este actuala clasă politică. Se aşteaptă cineva ca ei să se reformeze singuri? Chiar crede cineva că mâine toţi hoţii vor avea remuşcări şi vor deveni exemple de moralitate publică? Sau că analfabeţii care umplu ecranele vor deveni, brusc, pe baza unui impuls interior, exemple de elocvenţă?

Treceam prin parcul de lângă bloc când am văzut un grup de fetiţe. Cred că aveau cam 9 sau 10 ani. Îşi treceau una alteia, încântate, un telefon. Ascultau... manele. Întreb din nou: este ceva de recuperat aici? Acum sau în viitor?

Am căutat ultima ediţie a celebrului Barometru Cultural. Se pare că pandemia a întrerupt publicarea regulată a acestor studii, însă am găsit ceva numit Tendinţe ale consumului cultural, din 2021. Unele lucruri sunt previzibile. În perioada studiată, doar 8 la sută dintre români au fost la un muzeu. Doar 4 la sută la bibliotecă. Multe erau închise, oricum. Dar ce să spunem de alte cifre? Doar 30 la sută au citit cărţi în acest timp. Doar 18 la sută au citit cărţi în format electronic. Într-o ţară în care 63 la sută din populaţie declară că foloseşte Internetul zilnic...

Obiceiurile de "consum cultural" (pentru a folosi expresia la modă) se formează la o vârstă destul de timpurie. Nu ştiu cum acestea ar putea fi schimbate după ce omul ajunge, să spunem, cu o diplomă universitară în buzunar. Nu cred că s-a descoperit încă vreo metodă de a recupera un asemenea handicap.

Iar vinovaţii pentru această situaţie, unde sunt? Şi eu, ca atâţia alţii, am blamat "regimul". Pe guvernanţi. Sigur, ei au făcut praf sistemul de educaţie, atât cât era, iar asta se vede. Însă principalii vinovaţi sunt tot din generaţiile de pe urmă. Nu cred că vreun ministru al Educaţiei le-a pus fetelor acelea în mână telefonul la care ascultau manele. Nu Preşedintele României i-a ţinut de mână pe studenţi să nu deschidă o carte de specialitate. Când eram la liceu, ne luau cu autobuzele din clasă şi ne duceau să sortăm cartofi, la Chitila. Dar când ne întorceam tot mai găseam timp să mai citim un roman sau o lucrare de istorie. Măcar de curiozitate. Realizam că ce făcea Statul nu era în regulă şi nu doream să fim traşi cu totul la fund. Acum însă, nu mai există nici o teamă de abis.