Germania şi ţările baltice avertizează UE faţă de un nou "zid al Berlinului"

• Andre Glucksmann: Schimbari deconcertante se petrec la frontierele Europei

Schimbări deconcertante se petrec la frontierele Europei, precum ciocnirea de rău augur între stalinism şi vechiul naţionalism european, în Ungaria sau România. Şi mai este cazul aparte al Greciei. Ţara este, cumva, un caz izolat, cu o istorie groaznic de haotică dupa independenţa din 1830, dar şi după 1945, nelipsind războiul civil şi dictatura militară.

"Din multe puncte de vedere, Grecia este în dezacord cu Europa, fiind anti-germană, pro-sârbă şi adesea pro-rusă", afirmă filozoful francez Andre Glucksmann într-un interviu publicat de ediţia online a publicaţiei germane Der Spiegel, adăugând: "Globalizarea aduce haos global, iar rolul de jandarm global - pe care Statele Unite l-a jucat pentru multă vreme - nu mai exis­tă. Jucătorii poate că nu sunt preocupaţi de război, dar ei nu se înţeleg prea bine unii cu alţii. Fiecare îşi vede de propriul joc. În confuzia sa de tip anarhic, Europa trebuie să se asume şi să facă faţă în mod ofensiv acestor ameninţări. Rusia lui Putin, care doreşte să recâştige părţi din ce a pierdut, este o ameninţare. China, un stat birocratic de tip sclavagist, este o ameninţare. Militantismul islamist este o ameninţare. Europa trebuie sa înveţe să gândească în termeni de ostilitate încă o dată".

•

• La Stampa: Zona euro nu trebuie să rămână aşa cum este acum

Deşi cei mai mulţi oameni sunt de acord că proiectul de integrare al zonei euro merită să fie salvat, totuşi, în ultimii doi ani, cu prilejul fiecărei decizii importante legată de criza euro, angajamentul politicienilor a apărut parţial şi prea condiţionat, potrivit unui editorial din ziarul italian La Stampa, citat de Agerpres. Cotidianul precizează: "Cu cât zona euro rămâne mai mult un teritoriu al nimănui, cu periferia care acumulează datorii la rate ale dobânzii ridicate doar pentru a câştiga timp, cu atât mai costisitoare şi dureroase vor fi ajustările viitoare şi mai mari riscul de colaps". Acest lucru este atât de evident încât unele voci respectabile din cadrul opiniei majoritare au ajuns la concluzia că încă de pe acum zona euro ar putea să nu mai fie sustenabilă şi prin urmare ar fi mai bine să se divizeze acum decât mai târziu, când costurile ar putea fi mult mai mari, notează economistul Nouriel Roubini, profesor la Stern School a New York University, Nicolas Berggruen, preşedintele Consiliului asupra viitorului Europei şi Mohamed A. El-Erian, Ceo al Pimco, societatea globală de gestionare a investiţiilor, în editorialul publicat de cotidianul la Stampa.

Dacă zona euro se destramă cade şi Europa şi se pot prăbuşi şi piaţa unică şi UE. Semnatarii editorialului consideră: "Pentru liderii europeni singura alternativă la destrămarea euro în următoarele luni constă în a găsi voinţa politică de a trece rapid la o mai mare integrare - plecând de la o foaie de parcurs mult mai clară şi mai susceptibilă de urmat spre uniunea bancară şi fiscală, care să oprească şi să inverseze balcanizarea băncilor şi pieţelor datoriei publice; o uniune economică, care să restabileas­că creşterea economică şi competitivitatea şi o uniune politică care să confere legitimitate transferării unor mari părţi din suveranitatea fiscală, bancară şi economică centrului UE. Toate aces­tea sunt posibile doar dacă sunt precedate de o reînnoire a apartenenţei la zona euro, astfel încât să fie în mai mare măsură conformă cu realitatea actuală şi perspectivele verosimile".

Editorialul mai precizează: "Fragmentarea zonei euro - revenirea la monedele naţionale a unei părţi semnificative a actualilor 17 membri ai zonei euro şi în special a unuia sau mai mulţi din cei patru mari (Germania, Franţa, Italia şi Spania) - va fi atât de destabilizatoare şi haotică încât Europa se va confrunta cu un deceniu pierdut. În plus faţă de distrugerea zonei euro şi cei 27 de membri ai UE vor fi puşi la grea încercare. Pe termen scurt, pentru Europa, fragmentarea ar fi echivalentul economic şi financiar al unui stop cardiac. Fluxurile trans­frontaliere de bunuri, servicii şi capital se vor opri, deoarece preocuparea pentru definirea valutei va copleşi calculul normal de evaluare. Marile nepotriviri valutare vor alimenta stresul financiar al companiilor. Şomajul va creşte vertiginos iar furnizarea de servicii financiare de bază, de la sectorul bancar la asigurări, se va reduce cu probabilitatea unor afluxuri la băncile din ţările membre cele mai vulnerabile ale zonei euro.

Vor prolifera controalele - din moment ce economiile slabe vor încerca să limiteze creşterea ieşirilor de capital iar economiile puternice vor rezista la afluxuri excesive. În acest proces va fi compromisă însăşi funcţionarea pieţei comune, care se află la baza proiectului de integrare europeană. Balcanizarea băncilor, a pieţelor financiare şi a pieţelor datoriei publice, care este deja în curs, va fi urmată de o balcanizare a schimburilor de bunuri, servicii, muncă şi capital şi de o revenire la protecţionis­mul comercial şi financiar. Ţările încercate de gestionarea crizei au puţine amortizoare, sau deloc, în măsură să absoarbă noile lovituri. Drept urmare, dezastrele economice şi financiare vor alimenta, probabil, tensiuni sociale şi disfuncţii politice - subminând sprijinul naţional pentru integrarea europeană. Dacă povara dezastrului va fi resimţită în principal de economiile slabe (periferice) şi ţările mai puternice (nucleul) vor suferi un regres major.

Revenind la monedele naţionale, economiile cele mai slabe vor relua controlul asupra unei serii mai extinse de instrumente politice. Vor avea astfel mijloace mai ample de a urmări avantajele competitive esenţiale pentru restabilirea dinamicii de creştere economică şi creare de locuri de muncă. Pentru a face acest lucru în mod eficient este nevoie de o gestionare înţeleaptă a unei devalorizări a principalelor valute. Vor trebui să contracareze puternicele presiuni inflaţioniste şi costurile mai ridicate ale importurilor, canalele de transmisie monetară şi bancară întrerupte şi primele de risc mai mari. Cu toată Europa deconectată, vor descoperi că beneficiile obţinute prin devalorizare riscă să fie erodate de o prăbuşire a cererii regionale. Temele cererii regionale şi ale default-ului sunt importante şi pentru economiile mai puternice. În pofida progreselor înregistrate în diversificarea comerţului, printre care şi o reorientare mai mare spre ţările emergente, volume semnificative ale exporturilor lor sunt încă vândute în Europa. Prăbuşirea pieţei va ajunge la apogeul pierderilor din cauza eroziunii rapide a creditelor financiare acordate economiilor mai slabe insolvabile din cauza datoriilor lor în euro, fie direct, fie prin intermediul nevoii probabile de recapitalizare a instituţiilor regionale. Restructurarea debitorului şi default-ul cert ar putea compromite bilanţurile instituţiilor creditoare, crescând propria lor datorie (deoarece vor avea aceleaşi activităţi, dar pasive mai mari) şi costul capitalului. Va fi în pericol şi ratingul AAA al Germaniei şi al altor membri fondatori ai zonei euro. Europa este încă cea mai mare zonă economică a lumii şi cea mai interconectată din punct de vedere financiar. Ca atare, prăbuşirea ei va fi transmisă inevitabil restului lumii. În contextul în care SUA se luptă deja pentru a menţine o creştere economică semnificativă şi pentru a crea locuri de muncă, situaţia s-ar putea concretiza într-o recesiune globală.

Numai prin înţelegerea enormităţii ris­curilor, liderii europeni au posibilitatea de a depăşi tensiunile interne persistente şi conveni un răspuns care să poată schimba regulile jocului. Doar atunci vor putea convinge cetăţenii sceptici de necesitatea adoptării unor măsuri cu adevărat fără precedent - în primul rând reformarea zonei euro într-o uniune mai coerentă, mai mică, mai puţin imperfectă şi structurată şi gestionată în mod mai ferm; în al doilea rând, garantarea că această zonă euro reformulată poate progresa generând creştere şi locuri de muncă; în al treilea rând, salvgardarea funcţionării mai ample a UE.

Liderii europeni nu mai au la dispoziţie o soluţie clară şi extrem de fiabilă pentru criza regională. Mai au doar puţin timp pentru a încerca să apere integritatea proiectului de integrare regională, adoptând imediat măsuri curajoase, plecând de la o uniune economică, fiscală şi bancară până la uniunea politică. Rezultatul este departe de a fi garantat şi în mod inevitabil vor exista dezertări imediate. Dar toate acestea pălesc în comparaţie cu catastrofa pe care o vor suferi Europa şi lumea dacă se continuă cu o abordare care rămâne prea limitată şi prea cu rază scurtă de acţiune.

Germania şi ţările-cheie trebuie să decidă cu curaj dacă cred că zona euro poate supravieţui şi în ce format. Dacă răs­punsul este da, atunci căutarea unei uniuni mai puţin imperfecte ar trebui însoţită de finanţări oficiale masive, atât fiscale cât şi de la BCE, la periferie, pentru a uşura adaptarea dureroasă prin austeritate, reforme şi devalorizare internă. Dacă însă se va decide că zona euro nu este vitală, iar o uniune mai mică nu este realizabilă, costurile unui colaps viitor şi dezordonat vor fi mult mai mari decât o ruptură imediată. Ceea ce nu ar trebui să se întâmple sub nicio formă este ca zona euro să rămâ­nă aşa cum este acum.