GHEORGHE PIPEREA: "Credinţa creează dreptul. Credinţa înlocuieşte dreptul"

Credinţa unora, minoritari, "elitişti", se impune ca drept pozitiv (drept în vigoare) şi sancţionatoriu la adresa celorlalţi (majoritari), susţine avocatul Gheorghe Piperea într-un mesaj transmis pe Facebook.

"În dreptul comercial şi în arbitrajul internaţional considerăm des că o sursă complementară de reglementare, de îmbogăţire a dreptului pozitiv (dreptul aflat în vigoare la un moment dat, pe un anumit teritoriu geografic) este cutuma, compusă din obiceiul locului şi din uzanţele comerciale/profesionale. Ilustrativ spus, considerăm că tot ceea ce contravine uzanţelor comerciale cinstite înseamnă concurenţă ilicită şi încălcarea drepturilor şi intereselor consumatorilor. Interesant este că dreptul cutumiar este o parte importantă a dreptului internaţional public. De exemplu, o consistentă "felie" de reglementare a statutului şi competenţelor Curţii Penale Internaţionale de la Haga este compusă din drept cutumiar• . Înainte să vă pierd în amănunte tehnice, vreau să vă mai spun că, timp de sute de ani, dreptul românesc medieval a fost un drept cutumiar (istoricii dreptului îl numesc, sugestiv şi emoţionant, "dreptul pământului"). Disputele civile erau tranşate de înţelepţi satului ("oamenii buni şi bătrâni") în baza acestei colecţii de tradiţii, după proceduri care ne apar azi ca fiind foarte, foarte interesante în lumea neo-medievală de azi - jurământul cu brazda în cap, marturia cu fierul încins în mâini (ordalii) şi ierarhizarea credibilităţii martorilor sau meşterilor*.

Tehnic, acest tip de drept cutumiar este definit prin dictonul latin "opinio juris sive necessitatis" - opinia legală este echivalentă cu necesitatea, adică, este egală cu legea scrisă.

În doctrina anglo-saxonă recentă am întâlnit, însă, un înţeles cu mult diferit de cele de mai sus. Aş spune chiar cu mult mai interesant decât plicticoasele noastre dezbateri despre aptitudinea cutumelor de a crea drept*• .

Opinio iuris sive necessitatis este definită drept CREDINŢA că o acţiune a fost realizată ca o executare a unei obligaţii legale (fără ca o astfel de obligaţie să fie, totuşi, prezentă în lege).

Nu este vorba (numai) de o credinţă de tip religios. Este vorba de credinţă în sens de părere, de opinie, de oligo-raţiune.

"Mi se pare că e bine, mi se pare că e necesar, deci acţionez".

Dacă vede pe cineva în staţia de metro lungit pe jos, şi nimeni nu dă semne că i-ar păsa, subiectul trece oarecum jenat peste moment, cu justificarea că, cel mai probabil, respectivul e vreun beţiv (de vreme ce nimeni nu îl consideră altceva). Subiectul acţionează ca atare considerând că e just să îl lase pe acel om să moară de AVC, fără a suna la 112. Dacă va avea mustrări de conştiinţă ulterior, va spune - am crezut că ceea ce fac este necesar şi just; mai mult chiar, am crezut că fac ceea ce trebuie, pentru că oricine, în locul meu, ar fi făcut la fel.

Aceasta acţiune este în contrast, în răspăr cu acţiunea raţională, cognitiv justificată, şi în disonanţă faţă de comportamentul normal, obişnuit. Şi, atenţie, nu are nevoie de lege şi nici de judecători. Subiectul nostru ştie el mai bine ce e just şi necesar.

Imaginaţi-vă, acum, ce poate face un subiect care nu doar că se lasă dus pe valul credinţei/opiniei care este echivalentă cu necesitatea, ci este chiar iniţiatorul şi purtătorul respectivei opinii.

Credinţa mută munţii, la propriu. Dărâmă cartiere. Pune sau smulge etichete. Transformă în fapt profeţii prin simplul fapt că purtătorul opiniei echivalente cu necesitatea le rosteşte.

Credinţa creează dreptul. Credinţa înlocuieşte dreptul.

Credinţa unora, minoritari, "elitişti", se impune ca drept pozitiv (drept în vigoare) şi sancţionatoriu la adresa celorlalţi (majoritari).

Captivi, obişnuiţi cu supunerea faţă de autoritate (orice autoritate, chiar şi cea impostoare sau nelegitimă), lipsiţi de informaţia relevantă, oamenii nu chestionează această opinio iuris sive necessitatis, ignoră umplerea vidului legislativ cu credinţa echivalentă cu necesitatea, ascultă de profeţi şi salvatori auto-proclamaţi şi concură la împlinirea acestor prorociri fast food. Ba unii chiar ajung să creadă la unison în fantasmele salvatorilor, să îi combată cu violenţă şi dispreţ pe "proştii" care nu cred, care se îndoiesc, care apelează la justiţie pentru ca justiţia să spună dreptul (jurisdictio) şi să îl impună (imperio) şi să le justifice ca nişte glossatori medievali zicerile împleticite şi scrierile iliterate, prolixe sau agramate.

Poate că această conotaţie anglo-saxonă a credinţei echivalente cu necesitatea explică, oarecum, aberaţia şi anomia în care ne afundăm tragic.

Avem de-a face cu hotărâri de guvern privind starea de alertă, anulate şi declarate ilegale de instanţe. Prima hotărâre de instituire a stării de alertă a fost aprobată printr-o hotărâre a Parlamentului care a fost declarată neconstituţională de CCR, lăsând un pod interminabil de stări de alertă înnodate ca ţigările lui Humphrey Bogart fără piciorul originar. Ultimele acte normative de "luptă" contra plamdemiei sunt emise de un guvern demis, fără atribuţii în domeniul restrângerii drepturilor şi libertăţilor. Avem zeci de hotărâri CNSU despre care justiţia a spus că sunt, pur şi simplu, inexistente, nefiind publicate în M. Of.

Şi, cu toate acestea, majoritatea opiniei publice este dominată de această opinio juris sive necessitatis - credinţa că acţiunea smurdificatorului este justă, necesară, imună la condiţionalităţile legale şi la hotărîrile judecătoreşti. Credinţa că actele normative şi împrumuturile nebuneşti ale beţivului care încă se visează premier şi pozează în superman sunt pentru siguranţa noastră. În faţa crizelor (inventate, naturale, consecutive unor greşeli catastrofale de gestiune a politicilor publice), judecătorul nu mai are atribuţia de a spune dreptul (jurisditio) şi nici pe cea de a impune dreptul (imperio).

"Nu mă opresc eu din cauza Constituţiei".

Aceasta nu este doar o scăpare publică a porumbelului, generată de tensiunea momentului şi de insistenţa iritantă a reporterilor.

Acesta este un fel cinic de a filosofa cu ciocanul, o ştiinţă voioasă care se impune cu forţa sentimentului de teroare pe care îl generează zgomotul şi vizualul ambulanţei.

Ce se întâmplă în mass-media (este, nu este obligatoriu, este, nu este în vigoare) sau pe paginile de socializare (bule, news feed, zgomotul cartierului) este opinia care mută munţii. Greşit, nelegitim, nociv pentru condiţia umană, dar îi mută. Fuhrerii digitali nu numai că spun legea, ei sunt legea. Azi, propaganda este despre plandemie, mâine va fi despre hiper-inflaţie, poimâine, despre încălzirea climatică, peste un cincinal, despre transhumanism. Legea, statul de drept, drepturile şi libertăţile sunt obsolete. Cei care cred acum că şi-au recăpătat libertatea printr-un cod QR şi cei care speră că au câştigat nişte drepturie eterne printr-o ideologie ipocrită a treziţilor (woke) vor experimenta pe propria piele opinio iuris sive necessitatis.

• o colecţie de principii ale dreptului şi ale eticii care constituie un fel de "ADN comun" al tuturor sistemelor legislative ale lumii civilizate, chiar dacă, în mod ipocrit, această formulă acoperă, de fapt, un imperialism juridic vestic, mai ales american; mai direct spus, e principial doar ce spun americanii că e principial

*gândiţi-vă cum combat azi marile corporaţii acuzaţiile bazate pe mărturii şi expertize ştiinţifice - cu fact checkers şi cu rapoarte ştiinţifice canonice, oficial de necombătut

*• invit la reflecţie asupra aşa-numitelor "cutume judiciare", care înseamnă preluarea şi repetarea la infinit a unor motivări - sursă, corecte sau nu, comportamente ce îşi au sorgintea nu neapărat într-o preocupare respectabilă a magistraţilor pentru unitatea jurisprudenţei, ci în comoditate; ca şi marea noastră majoritate, şi marea majoritate a magistraţilor gândesc stereotipic şi emit judecăţi prescurtate (euristice)...", a scris Piperea pe Facebook.