GHEORGHE PIPEREA: "Dacă statul ar fi raţional, s-ar împrumuta în euro şi dolari pe 20 de ani"

Dacă statul român ar fi raţional, atunci s-ar împrumuta în euro şi în dolari pe 20 de ani, mai ales de la populaţie, este de părere avocatul Gheorghe Piperea. Specialistul a scris, ieri, pe pagina sa de Facebook: "Între 1999 şi 2019, adică în decurs de 20 de ani, atât dolarul, cât şi euro, şi-au redus puterea de cumpărare cu mai mult de 50%. Inflaţia aflată în vecinătatea cifrei de 2% este una dintre marile bluff-uri ale băncilor centrale. În realitate, puterea de cumpărare a celor mai credibile monede din lume a scăzut cu mult mai mult decât au lăsat să se înţeleagă cifrele oficiale ale inflaţiei. Mai mult, au existat în aceşti 20 de ani perioade de deflaţie sau de "inflaţie negativă" (oximoron utilizat de bancherii centrali pentru a masca deflaţia, un scenariu de spaimă maximă pentru ei). Aş zice chiar că, mai ales după 2012, când marile economii ale lumii au avut procente de inflaţie apropiate de zero, puterea de cumpărare a monedei lor ar fi trebuit să crească, nu să scadă.

Că să sesizaţi enormitatea distanţei dintre ceea ce ni se spune oficial şi realitate, este suficient să observăm că ce puteam cumpără cu 100 de euro/dolari în 1999, putem cumpăra acum cu 150 de euro/dolari. Ceea ce puteam cumpăra în România anului 1999 cu 100 de lei, putem cumpăra acum cu 670 de lei. Şi asta în condiţiile în care România a fost, practic, în faliment în 1999, iar PIB-ul României a crescut, de atunci, de aproape zece ori.

Nu există niciun motiv să credem că în următorii 20 de ani trendul se va inversa.

Dimpotrivă, dată fiind absurda tipărire de bani suplimentari faţă de nevoia reală de acoperire cu bani a masei de bunuri şi servicii aflate în circulaţie (quantitative easing), practicată atât de Federal Reserve, cât şi de Banca Centrală Europeană, acest trend se va accelera. Aşa că, ceea ce cumpărăm acum cu 100 de euro/dolari, se prea poate să fi fiind cumpărat, peste 20 de ani, cu 160-170 euro/dolari. Evident, dacă vor mai fi existând euro/dolari.

Aşadar, plata la valoare nominală a datoriei (va mai amintiţi de nominalismul monetar?) va însemna un avantaj considerabil pentru statul care se împrumută. Aşa cum a fost un avantaj enorm, până acum, că state precum Italia, Franţa, Germania, UK (ale căror împrumuturi totalizează, în proporţii aproape egale, 10 trilioane de euro) sau Grecia, Portugalia, Spania şi Irlanda (cu totaluri ale datoriei care depăşesc cu mult PIB-ul fiecăruia) să se împrumute, mutând bani din buzunarul deponenţilor în buzunarul debitorilor, prin simpla scădere programată (dar meşteşugit camuflată de băncile centrale) a puterii de cumpărare a monedei europene sau americane. Şi vorbesc doar de statele UE, din care face parte, cu smerenie, şi România. Căci, dacă ne uităm la primele trei mari economii ale lumii - SUA, China şi Japonia -, sumele împrumutate de aceste state depăşesc 65 de trilioane de dolari (China - 30 trilioane; SUA - 23 trilioane; Japonia - 12 trilioane). Aplicaţi, va rog, procentul de 50% care reprezintă scăderea puterii de cumpărare a dolarului şi vedeţi cât înseamnă pierderea deponenţilor şi câştigul debitorilor (care, ca un făcut, beneficiază şi de un calificativ AAA de la agenţiile de rating, ceea ce le asigură un procent de dobândă penibil, uneori fiind chiar real negativ, ceea ce înseamnă că creditorul îl plăteşte pe debitor pentru a-l împrumuta...). Aceasta este, la propriu, cea mai mare şi mai injustă redistribuire a averii, de la cei ce economisesc (deponenţii şi deţinătorii de bonduri suverane) la cei care cheltuie şi consumă pe credit. Lucru făcut posibil, la unison, de băncile centrale şi de băncile comerciale (care sunt «fericite» să împrumute statele, pentru a-şi curăţa portofoliul de credite riscante, în favoarea creditelor guvernamentale, calificate, în mod artificial, ca fiind cu risc zero)".

Gheorghe Piperea precizează că nu toate statele au rating AAA, iar unele ţări sunt penalizate cu ratinguri scăzute (ceea ce determina dobânzi mari), "în mod cu totul nedrept şi artificial": "Exemplul recent la îndemână este chiar România - agenţiile de rating au şantajat Statul român cu scăderea ratingului, dacă nu retrage actul normativ care prevedea o taxă pe lăcomia băncilor. De precizat, de asemenea, că, deşi avem de-a face cu cea mai mare şi mai injustă redistribuire de avuţie prin pârghii monetare şi bancare, nu statele sunt considerate riscuri sistemice şi de hazard moral, ci consumatorii sau, după caz, legile şi hotărârile judecătoreşti cu efecte erga omnes care ţintesc protecţia consumatorilor. (...)

România, cu toate avantajele pentru debitor ale nominalismului monetar, nu se prea împrumută. Creditele guvernamentale şi obligăţiunile sau titlurile de stat totalizează mai puţin de 35% din PIB. Autorităţile europene consideră că un grad maxim de îndatorare de 45% este sustenabil pentru un stat membru al UE. La rândul său, BNR consideră că un grad maxim de îndatorare de 40% este sustenabil pentru un consumator care are venituri din salarii".

În acest context, specialistul menţionează: "(i) statele cu economie «dezvoltată» din UE au grade de îndatorare care trec cu mult peste 60% (acest prag este depăşit până şi de austera şi puternic industrializata Germanie), unele dintre acestea având îndatorări de 130% din PIB sau chiar mai mult;

(îi) unii trâmbiţaşi ai apocalipsei noastre cea de toate zilele înspăimântă lumea urlând că o îndatorare de 35% din PIB este ceva catastrofic, ceva care nu poate fi susţinut de economia Ro-mâniei (aceeaşi economie care furnizează multinaţionalelor profituri triple faţă de media europeană).

De aceea spun - dacă statul nostru ar fi condus raţional, atunci s-ar împrumuta pe termen lung, prin obligaţiuni emise în favoarea populaţiei, care şi-ar putea prezerva mult mai bine economiile păstrându-le în astfel de obligaţiuni, decât să le ţină în bănci, cu dobânzi sub rata inflaţiei. Cei 75 de miliarde de euro aflaţi acum în depozite bancare, sunt oricum cu cel puţin 60% mai puţin valoroşi peste 20 de ani".

Printre altele, domnul Piperea ne-a mai transmis că statul român plăteşte dobânzi reale, cu mult mai mari decât dobânzile la depozite bancare şi decât inflaţia. Totodată, obligaţiunile nu trebuie să fie păstrate, toate, până la scadenţă, ele putând să fie vândute pe bursă.