Gheorghe Piperea: "Fondul Proprietatea", creaţie artificială

Reporter: Cum comentaţi faptul că acţionarul "Fondului Proprietatea", "Elliott Associates", propune ca "Franklin Templeton" să vândă din activele Fondului şi banii obţinuţi să fie distribuiţi actionarilor, iar administratorul să primească un comision suplimentar de 1,5% din sumele încasate?

Gheorghe Piperea: Este o poziţionare pe traiectoria lichidării "Fondului Proprietatea". Managerul devine lichidator de active.

Fondul îşi pierde, la modul cel mai evident, orice urmă de vehicul pentru despăgubiri plătibile foştilor proprietari de imobile na­ţionalizate (aşa cum era el conceput şi cum a rămas până când, în 2010, acţionarii "privaţi" ai "Fondului Proprietatea" au decis să-l transforme în fond de investiţii).

Un fond închis de investiţii se constituie pe o perioadă anume, pentru o afacere anume. După atingerea (sau imposibilitatea atingerii) scopului constituirii sale, fondul se lichidează, în felul acesta membrii fondului făcându-şi exit-ul (total şi colectiv) din afacere.

Un fond deschis de investiţii, însă, care mai este şi listat la bursă, nu se poate lichida prin vânzarea de active. S-ar nega însăşi natura acestui fond, aceea de emitent de acţiuni sau alte instrumente financiare care circulă pe bursă, deschis, în principiu, oricărui potenţial inves­titor. De aceea, legal şi economic, un astfel de fond nu poate fi total lichidat. Acţionarii săi seminificativi pot face un exit individual (se retrag din fond, vânzându-şi participaţia), dar nu pot determina managamentul fondului să lichideze activele fondului. Desigur că, în cazul "Fondului Proprietatea", dacă s-ar vinde "perlele coroanei" (participaţiile în "Petrom", "Hidroelectrica", "Romgaz" etc), deşi ar părea că nu este vorba de o lichidare a fondului, ci de o vânzare de active din portofoliu, "Fondul Poprietatea" ar deveni o scoică în care acţionarii vor rămâne prizionieri, pentru că acţiunile lor nu vor mai avea "căutare".

Este posibil ca acţionarul de care vorbiţi (n.r. "Elliott Associates") să încerce o presiune asupra pieţei (determinând o creştere a valorii acţiunilor FP, care acum sunt înecate undeva în jurul a 0,5 lei/acţiune) sau să determine statul să privatizeze mai repede societăţile la care Fondul are participaţii semnificative. În ambele cazuri, ar putea apărea riscuri de manipulare sau de abuz pe piaţă.

Oricum, o majorare de bonus de succes presupune că cel căruia i se proprune majorarea să aibă şi mandatul necesar. Or, după câte (nu) ştim, FT nu mai este manager la FP, dată fiind hotărârea Tribunalului Bucureşti de anulare a adunării generale a acţionarilor din septembrie 2010, când FT a fost numit manager al FP.

Hotărârea instanţei fiind executorie, calitatea de manager al FP aparţine foştilor directori ai FP şi nu celor de la "Franklin Templeton". Acţionarii nu au decât să îi reconfirme în postura de manageri, dar, în acest moment, această calitate este anulată.

Reporter: Credeţi că "Fondul Proprietatea" şi-a atins obiectivul pentru care a fost creat?

Gheorghe Piperea: FP a fost şi rămâne o creaţie artificială necesară atragerii de investiţii străine speculative şi drenării de bani gri deţinuţi de puternicii zilei şi ai locului, mai ales din zona politică. Nu a fost niciodată, şi nu va fi, un vehicul adecvat scopului său declarat - acela de despăgubire a foştilor proprietari de imobile naţionalizate. Nici măcar 2% din aceşti potenţiali titulari de despăgubiri nu au fost atât de norocoşi încât să primească acţiuni la FP. "Norocoşii" (cei 3 mii de acţionari mici ai FP, care sunt realmente foşti proprietari de imobile naţionalizate) au primit acţiuni în valoare nominală de 1 leu, dar pe care pot lua acum doar 0,5 lei. Deci, au fost de două ori păgubiţi, în ultimul rând chiar cu 50% din ce li se cuvenea.

Eu sunt dezamăgit şi pentru că mă aşteptam ca "Fondul proprietatea", prin managerul Franklin Templeton, să dinamizeze piaţa şi, mai ales, anemica noastră bursă. Mă aşteptam ca, prin implicare în societăţile de stat, în care Fondul este acţionar semnificativ, să impună un management etic şi eficient, cu totul altfel decât veşnicii manageri ai societăţilor de stat, care sunt politicieni sau instrumente ale politicienilor. Nu au făcut nimic din toate astea. Ba chiar, prin pierderea lamentabilă a unor procese (cel mai răsunător fiind cel în care nu au reuşit să anuleze "donaţia" "Romgaz", de 400 milioane de lei, făcută statului roman), au "reuşit" să dărâme şi urma de încredere pe care o mai aveau investitorii, capitaliştii străini, oamenii obişnuiţi etc. în mecanismele ecnomiei de piaţă. S-au "românizat" repede, în primul rând prin alegerea pe care o face orice mare investitor care se "respectă" (şi-au angajat firme de avocatură din top 5, care nu ştiu carte, ci doar să aranjaze acţiunile cu copy-paste şi procesele cu judecătorul X, rudă cu avocatul Y din firma de avocatura din top 5) şi, în al doilea rând, prin numirea în calitatea de reprezentant în adunarea generală a acţionarilor a ace­loraşi învârtiţi politici care sunt prezenţi şi în societăţile de stat.

Reporter: În opinia dumneavoastră procesul de despăgubire a fost corect? Care ar putea fi cea mai bună soluţie pentru despăgubirea persoanelor care nu au primit acţiuni FP? (mă refer aici la dosarele înregistrate la ANRP).

Gheorghe Piperea: Cu siguranţă, procesul de despăgubire nu a fost corect. Nici cei care au avut norocul să primească acţiuni nu şi-au primit emolumentul titlurilor de despăgubire, ci numai 50% din el. Cei care nu au mai "prins" acţiuni, trebuie acum să aştepte alte soluţii măreţe de la Guvern. Şi sunt, aşa cum v-am spus, peste 98% din ei în această postură. În al doilea rând, cât de corect este un "proces" de despăgubire în care, după 11 ani de la emiterea Legii 10 (n.r. Legea nr.10/2001 instituie principiul res­tituirii în natură a imobilelor) şi alţi 7 ani de la crearea FP, oamenii nu şi-au văzut nici acum despăgubirile pe care le aşteaptă? Cât de corect poate să fie un proces de despăgubire care a cauzat 1000 de pricini la CEDO (acelea care aşteaptă expirarea termenului dat în decizia pilot pentru a-şi primi despăgubirile de la CEDO, ca de la statul român nici vorbă)?

ANRP (n.r. Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor) iarăşi, nu trebuia să existe. Legea 10 vorbeşte de un termen de 60 de zile în care primăria, prefectura, instituţiile publice implicate, ar fi trebuit să dea imobilul în natură sau, în caz de imposibilitate, să dea omului un titlu de despăgubire. Din păcate, cea mai reacţionară şi comunistă instanţă din ţară, secţia civilă a ICCJ (n.r. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), a considerat că acest termen este de "recomandare" şi că omul trebuie să aştepte ca instituiţia să se urnească din eterna-i inerţie pentru a-i da soluţia, soluţie care, în 2005, a fost scoasă din joben de creatorii "Fondului Proprietatea" - să se creeze o altă instituţie bugetofagă, şpago-filă, puşculiţă pentru campanii electorale şi pepinieră de arestaţi - ANRP. Această instituţie, intercalată între primărie şi FP, dar lucrând, cică, pentru oameni, a reuşit să producă 3.000 de acţionari la "Fondului Proprietatea" (dintr-un potenţial de 140 de mii), dar şi acţionari la FP de genul domnului Mititelu, care se laudă la televizor că a dat şpagă 30% ca să obţină mai repede, peste mână, acţiunile cuvenite din drepturile litigioase pe care le cumparase. Eu unul aş desfiinţa urgent ANRP.

Soluţia - unica- în acest moment este ca statul român să emită obligaţiuni (eventual convertibile la cerere în acţiuni deţinute de stat la companii din portofoliu), scadente în 10-15 ani, cu dobândă apropiată de robor, şi care să poată fi tranzacţionate la bursă. Efortul bugetar nu ar fi decât cel cu costul dobânzii. Pe termen mediu, dată fiind inflaţia, costul în sine al obligaţiunilor ar putea însemna acum 5-10 miliarde de euro, dar la scadenţă ar fi la jumatatea acestei sume. Nu e nevoie ca domnul proaspăt ministru al finanţelor (n.r. Bogdan Drăgoi) să se împrumute din nou în SUA, cu 7%. O poate face în Romania, cu 5%, în lei, pe 10-15 ani.