Gillettes jaunes 2.0 şi principiile dreptăţii

În Franţa "la colère sociale", furia poporului în faţa conducătorilor, pare să fie un exerciţiu cotidian. Presa vorbeşte zi de zi de furia socială care creşte şi asta nu de azi, de ieri, ci de ani de zile, aşa că adoptarea prin asumarea răspunderii guvernantele a legii pensiilor a fost văzută ca o justificare a transformării mâniei în insurecţie. Deja în 2018 les gillettes jaunes, celebrele "veste galbene", organizau un fel de insurecţie permanentă împotriva unei puteri considerate ilegitime, iar acum unii, sindicate, partide de extrema stângă şi de extrema dreaptă deopotrivă, vor să conducă situaţia în acelaşi sens. În interesul cui? Cu siguranţă nu al Franţei!

Aflat vineri, 17 martie, la microfonul principalului post de radio francez, Jean-Luc Melenchon, liderul partidului de extremă stângă Franţa nesupusă - şi unul din candidaţii de turul al doilea la alegerile prezidenţiale franceze din 2017 susţinuţi de Vladimir Putin, alături de Marine Le Pen (Reuniunea naţională-RN-extrema dreaptă) şi François Filon (Republicanii - LR - fost prim ministru sub Nicolas Sarkozy) - ataca reforma care nu ar avea "justificare contabilă" pentru că fondurile pentru pensii ar fi excedentare şi este impusă de Comisia europeană împotriva intereselor francezilor. Ca şi când interesul francezilor ar fi ca Franţa să devină un stat secundar.

Căci reforma pensiilor, dincolo de puternicele argumente economice, de consecinţele sociale, care ar fi pozitive, nu negative cum sugerează adversarii reformei, ar trebui să sprijine revenirea Franţei între statele fanion ale UE.

Ceea ce se reproşează acestei reforme ar fi nedreptatea sa. Mai ales, se susţine, când aproape 80% dintre francezi i se împotrivesc. Aşa că tirania majorităţii construite devine un argument al democraţiei. Guvernul şi preşedintele Macron sunt acuzaţi că ar nega democraţia prin recursul la asumarea răspunderii guvernamentale, iar sindicatele - care cheamă la "blocarea Franţei", vorbesc de o lipsă de deschidere către compromis. Evident, pentru cei care pun în valoare "nedreptatea" ideea unui eventual efect al campaniilor succesive de manipulare a opiniei publice franceze, ca parte a războiul hibrid, li se pare fantasmagorică. Pe de altă parte, dincolo de dovezile privind manipularea sentimentelor anarhice - care fac parte din cultura politică a unei Franţe născute dintr-o Revoluţie violentă - cui îi foloseşte criza politică şi eşecul reformei?

Dar să revenim la tema îndreptăţirii care este prezentă în discursul politic privind reformele şi cu atât mai mult reforma pensiilor. Dacă îndreptăţirea rămâne mai degrabă o afirmaţie politică generală şi, ca atare, greu de operaţionalizat, în schimb poate foarte bine nutri discursul populist care nu are nevoie de demonstraţii raţionale. Iar când vorbim despre dreptate şi îndreptăţire, putem oricând folosi viziunea liberală a lui John Rawls privind principiile dreptăţii pe care a formulat-o în " O teorie a dreptăţii" (tradusă deja în română din 2012). Căci problema îndreptăţirii pune problema justificării protecţiei sociale şi a rolului său în asigurarea unei organizări politice drepte.

Aşa că, pentru a defini principiile justiţiei, trebuie să ne întoarcem la geneza protecţiei sociale şi la apariţia dreptului la pensionare. Iar acest drept presupune doua condiţii: trebuie să permită o pensie minimă pentru a asigura o viaţă decentă pentru actualii şi viitorii pensionari şi să asigure efectivitatea dreptului la pensie. Aceasta din urmă - eficacitatea - se referă atât la posibilitatea unei pensii care să excludă nevoia de a munci, dar şi să poată acoperi numărul efectiv de ani de pensie. La acestea două s-ar mai adăuga şi principiul echităţii intrageneraţionale care ar presupune atât ca raportul dintre pensiile primite şi contribuţiile plătite să fie comparabil pentru fiecare categorie de pensionari (evident, cu excepţia celor mai modeşti, care ar trebi sprijiniţi în mod particular conform principiului inegalităţii în favoarea celui mai dezavantajat, de la Rawls), cât şi ca raportul dintre pensiile primite şi contribuţiile plătite să fie comparabil între generaţii.

Doar dacă aceste principii nu ar fi fost respectate, s-ar fi putut vorbi de nedreptate. Ceea ce nu s-a întâmplat. Altfel, justificările protestelor sociale - care nu-şi mai ascund deloc scopul politic, răsturnarea guvernului "nelegitim" - ies din sfera discuţii etice pentru a se arunca în spaţiu riscant al acţiunii politice. Dar care ar fi scopul final?