Goana după "aur negru"

Miercuri, 21 mai, barilul de "sweet light crude" cu livrare în iulie a atins 133,17 dolari. O creştere de 4,10 dolari faţă de ziua precedentă. În acelaşi timp, la Londra, barilul de Brent extras din Marea Nordului era cotat la 132,70 dolari, cu 4,76 dolari mai mult decât cu o zi înainte.

"Bomba" a venit în ziua următoare, pe pieţele asiatice, când barilul a "sărit" fără probleme pragul psihologic de 135 dolari. Piaţa a reacţionat cu promptitudine la anunţul că stocurile americane sunt în cădere liberă şi că deprecierea monedei americane pare fără remediu. În spatele acestor îngrijorări punc­tuale se ascunde însă o teamă şi mai mare: actualele posibilităţi tehnice, în special capacităţile de producţie existente nu vor putea face faţă continuei creşteri a cererii, afectând grav evoluţia economiei mondiale.

Până atunci, se fac speculaţii asupra evoluţiei imediate a preţului.

Din ce în ce, tot mai mulţi actori ai acestei zbuciumate pieţe au convingerea că, până, la sfârşitul anului, va fi atins un plafon inimaginabil cu câteva luni în urmă: 150 dolari barilul.

Cine pierde şi cine câştigă

Agitata piaţă a petrolului oferă imaginea unui joc cu sumă nulă: unii câştigă şi alţii pierd. Câştigă, în primul rând, marii exportatori, care realizează uriaşe excedente valutare; mai câştigă şi marile companii producătoare, care afişează profituri-record.

Lista celor care pierd este mai lungă şi mai îngrijorătoare. Sunt perdante, înainte de toate, statele sărace, adică majoritatea statelor lumii, care se văd obligate fie să-şi reducă consumul, fie să renunţe la alte proiecte economice şi sociale pentru a-l păstra în limite rezonabile. De fapt, au de suferit toţi consumatorii, chit că provin din ţări dezvoltate sau înapoiate economic, obligaţi să bage mâna adânc în buzunare pentru a-şi achita factura petrolieră.

Piaţa petrolului nu stăpâneşte nici clipa prezentă, nici perspectiva. Zilele trecute, preţul unui baril de petrol livrabil în 2016 (deci, peste aproape un deceniu) a crescut brusc cu 8,50 dolari, ajungând la 139,50. Agenţia Internaţională de Energie prog­noza că, în 2020, producţia va atinge 116 milioane de barili zilnic. Acum, este pusă în situaţia să reducă cifrele. Experţii au făcut-o mai înainte, calculâmd că nu se vor putea extrage mai mult de 110 milioane de barili.

Recurs la memorie

Când a început nebunia? Şi, mai ales, de ce? Nu mai departe decât acum un deceniu, barilul de petrol era cotat la 12,28 dolari. În anul 2000, încă nu atinsese 30 de dolari. De atunci, preţul a început să urce şi nu dă semne că ar intenţiona să se mai întoarcă din drum. Dar adevărata nebunie a cuprins piaţa începând cu luna august a anului trecut. Barilul încă se mai comercializa la 68,71 dolari. Pragul de 90 dolari a fost atins în februarie anul acesta; au urmat- pe bandă rulantă- 100 de dolari în martie, 110 în aprilie - mai, 135 de dolari acum, înainte de iunie. Şi nimic nu oferă măcar speranţa că inflamarea preţului se va opri.

Scenariul este de-a dreptul halucinant: exact în momentele când barilul lăsa în urmă "linia" de 135 dolari, conducătorii unor mari companii producătoare din Occident erau de părere că preţul ar trebui să se situeze între 35 şi 90 de dolari. Cine a înnebunit?

• Ascensiunea irezistibilă a cererii

Teoretic, preţul se formează din confruntarea cererii cu oferta. În marele decalaj dintre ele, un decalaj care se profilează a fi structural, şi nu vreun rezultat al conjuncturii, stă cheia problemei.Cererea este trasă în sus, în primul rând de "foamea" energetică a ţărilor emergente de pe continetul asiatic, în frunte cu China.

La ora actuală, omenirea consumă circa 87,3 milioane de barili de petrol zilnic. Cererea şi, implicit, consumul cunosc o creştere sistematică de la un an la altul. Datele următoare sugerează cu claritate această tendinţă. În ultimii cinci ani, cererea a evoluat după cum urmează: în 2004 a fost de 83,4 milioane barili pe zi, în 2005, de 84,6 milioane barili pe zi, în 2006, de 85,4, în 2007 de 85,6, iar în 2008, de 87,3 milioane barili pe zi.

Repartiţia consumului la scară plantară nu este uniformă. Dimpotrivă, între continentul nord-american şi Europa, pe de o parte, şi restul lumii, de cealaltă parte, se înregistrează o ineglaitate flagrantă. Circa 700 milioane de oameni consumă cam tot atât cu ceilalţi 6 miliarde. Clasamentul sui-generis arată în felul următor: SUA consumă circa 22 milioane barili pe zi, Europa, 16,2 milioane barili pe zi, Asia (fără China), 9,5 milioane barili pe zi, China, 7,7 milioane barili pe zi, Orientul Mijlociu, 6,8 milioane, America Latină, 5,6 milioane, fosta Uniune Sovietică, 4,3 milioane, în timp ce în Africa consumul este de 3,2 milioane barili pe zi.

Consumul este dominat net de americani, care cu o populaţie nu mai mare de 5 % din cea a planetei îşi rezervă o "porţie" reprezentând un sfert din producţia mondială de petrol. Comparaţia nu se opreşte aici. În ultimul deceniu, "foamea" de petrol a americanilor a tot crescut, mărindu-se cu aproape 20 la sută.

Campiona absolută în ce priveşte tendinţa de majorare a consumului este China cu o dublare a cererii sale în ultimul deceniu. O urmează India, cu o creştere de 73 %, urmate de Indonezia (53%), Taiwan (46%), dar surprinzător şi de Spania cu 41 %.

• Oferta-sub presiune

Situaţia instabilă politic din regiuni producătoare de petrol-Nigeria şi Irak, în primul rând, capacităţile plafonate de producţie şi rafinare, epuizarea treptată a zăcămintelor cunoscute, lipsa investiţiilor în domeniu, slăbiciunea marcată a dolarului, moneda în care se încheie dintotdeauna tranzacţiile, criza economică globală care pândeşte la orizont, în sfârşit, apetitul speculatorilor sunt cauzele cel mai adesea pomenite pentru a explica tensiunea sub care se află preţul.

Orice eveniment politic sau social major este aproape automat convertit într-o creştere abruptă a preţului.

Dincolo de geopolitică , lipsa cronică a investiţiilor atât în procesul de extracţie, cât şi în cel de prelucrare s-a transformat treptat într-un factor inhibator al oricărei tentative de creştere a producţiei. Marii consumatori au probleme cu capacităţile de rafinare, producătorii cu capacităţile de producţie suplimentară. Toţi par să lucreze la capacitate maximă.

Dacă intervine vreun accident la una sau alta din capacităţile actuale, nu există decât rezerve simbolice la care să se poată apela pentru menţinerea nivelului producţiei.

Dar, iată situaţia ofertei. Cei mai importanţi furnizori pot fi grupaţi ţinând seama de apartenenţa sau nu la blocul OPEC. Aşadar, producţia mondială de petrol este asigurată de: ţările non-OPEC -50,1 milioane barili zilnic, repartizaţi în principal pe America de Nord - 14,2 milioane barili zilnic, fosta Uniune Sovietică - 12,9, Europa - 4,9, China - 3,8, şi ţările OPEC - 37,2 milioane barili zilnic.

O paranteză: pare surprinzător, dar ţările care au susţinut creşterea producţiei în ultimii ani n-au fost cele din OPEC, deşi după statisticile oficiale ele deţin 80% din rezervele de petrol ale planetei. Pe ansamblul ultimelor decenii, specialiştii au remarcat cu stupoare că producţia OPEC s-a diminuat chiar. Politica de cote din anii 80, lipsa ulterioară a unor programe de investiţii de anvergură sunt principalele motivele acestei situaţii.

• OPEC- scurtă fişă biografică

OPEC este o organizaţie reunind 13 dintre cei mai mari producători de petrol: Algeria, Angola, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Indonezia, Iran, Irak, Libia, Nigeria, Qatar şi Venezuela.

Desigur, obiectivul principal al organizaţiei constă în apărarea intereselor statelor membre, ceea ce este cât se poate de evident din acţiunile concertate întreprinse. Paradoxal, tot în statutul OPEC este trecută şi preocuparea pentru stabilizarea preţurilor, fapt aflat în contradicţie flagrantă cu evenimentele care se desfăşoară sub ochii noştri.

Trebuie precizat că OPEC operează cu un preţ rezultat din "coşul "format de cele 13 tipuri de petrol produse de membrii organizaţiei. Deşi asigură mai puţin de 43 la sută din cererea mondială de petrol, OPEC are totuşi capacitatea să influenţeze în mod hotărâtor preţul pieţei. Pe data de 22 mai anul curent, acesta era de 127,59 $ , în creştere cu 3,14 $ , comparativ cu ziua precedentă.

Oficialii organizaţiei pretind că actuala inflamare a preţului este, printre celelalte cauze aduse invariabil în discuţie- slăbiciunea dolarului, ameninţarea recesiunii mondiale, instabilitatea politică din zone producătoare sau creşterea spectaculoasă a cererii economiei chineze, şi rezultatul acţiunilor speculative. Aşa o fi, dar specula invocată nu trece de 8-9 dolari, în timp ce preţul la care îşi comercializează OPEC petrolul se apropie de 128 dolari, după ce, în urmă cu 10 luni, era de numai 68,71 dolari.

Un răstimp scurt, în care practic preţul s-a dublat. Preţul rezultă din întâlnirea cererii cu oferta, susţin oficialii OPEC. Dar, tot ei ţin oferta pe loc, refuzând sau neputând să o mărească, pentru a detensiona preţul.

• O problemă politică spinoasă: dependenţa energetică

Mai există un motiv major de îngrijorare. De la o vreme, marii şi micii consumatori sunt confruntaţi cu o realitate îngrijorătoare: concomitent cu creşterea cererii pe plan mondial, văd consternaţi cum le scad rezervele proprii şi producţia. Ceea ce -în alţi termeni- înseamnă creşterea dependenţei energetice. Cifrele nu lasă loc dubiilor. Dependenţa Statelor Unite s-a amplificat de la 51 la 75%, a Europei Occidentale de la 50 la 68 %, a Chinei - de la 31 la 73 %. Mai pare de neînţeles, în aceste circumstanţe, războiul petrolului de care se tot vorbeşte ? Iar, în context, n-ar putea fi sarabanda actuală a preţurilor un indiciu că va urma un şoc petrolier de cu totul altă natură decât cel din 1973? Acum este vorba de prăpastia care se adânceşte între o cerere în permanentă creştere şi capacităţi de producţie realmente sufocate.

• Cea mai dură dintre perspective

Care sunt cauzele acestei sarbande de neoprit a preţului ? Este vorba de un fenomen conjunctural, deci pasager, sau, dimpotrivă, se prefigurează un nou ciclu de creştere durabilă a acestuia?

Întrebarea a devenit cea mai chinuitoare şaradă pe care trebuie să o dezlege politicienii, oamenii de afaceri, economiştii sau oamenii de ştiinţă.

Până acum, atenţia tuturor actorilor pieţei a fost reţinută de dansul diabolic al preţului, de majorarea lui continuă. De câteva zile, aceeaşi actori par să fi conştientizat existenţa unei ameninţări mult mai grave: declanşarea unei penurii imposibl de stăvilit la scară planetară. Producţia mondială va atinge curând "vârful" cel mai înalt- aşa-zisul "peak oil"- după care va urma inexorabil declinul. Întreaga economie mondială, de fapt actualul model de dezvoltare economică, este pus semnul incertitudinii. Până când se va contura un răspuns clar şi fără echivoc, economia mondială se pregăteşte să intre în recesiune.