Guvern minoritar

O ipoteză bîntuie România: posibilitatea guvernului minoritar. Deşi fusese propusă de ceva vreme, după ultimele evoluţii parlamentare ale PC ideea revine cu şi mai multă vigoare. PD, chiar şi UDMR într-o manieră mai puţin explicită, par să o susţină. Căci dacă Ioan Oltean a fost clar în privinţa excluderii PC de la guvernare, cum altfel s-ar putea înţelege afirmaţiile lui Marko Bela privind eroarea conservatorilor de a-şi desemna un candidat propriu pentru preşedinţia Camerei? Cerînd o clarificare a raporturilor dintre partidele guvernamentale şi consecvenţa în acţiunile politice prin îndepărtarea conservatorilor din Coaliţia majoritară, PD îşi vede pe termen scurt întărită poziţia şi reia implicit tema alegerilor anticipate. Pentru UDMR, motivele reacţiei vizează creşterea potenţialului de coaliţie. Fără PC, formaţiunea maghiară devine arbitrul guvernării mediind între PNL şi PD. Doar PNL nu s-a pronunţat contra conservatorilor, căci situaţia sa de centru de echilibru al Coaliţiei ar fi afectată de orice schimbare. Profitînd de noul context parlamentar de după demisia lui Adrian Năstase şi de criza din PSD, PC încearcă să îşi valorifice potenţialul de coaliţie. Fie că rămîne la guvernare, fie că trece în opoziţie, PC vrea să evite riscul izolării sale politice şi mediatice. Şi pentru aceasta foloseşte orice oportunitate. Răspunzînd democraţilor, PC, prin vocea lui Dan Voiculescu, iar apoi prin Bogdan Ciucă, a condiţionat trecerea în opoziţie de o cerere formală din partea Preşedintelui şi a Primului Ministru. Nici unul dintre cei doi nu poate însă să se pronunţe în această direcţie fără să fie acuzat că a destabilizat guvernarea. Dar, în momentul în care PC îl va primi în rîndurile sale pe Adrian Năstase, nu vor mai exista argumente pentru menţinerea sa la guvernare. Şi atunci, guvernul minoritar ar deveni singura alternativă posibilă, cel puţin pe termen scurt. Cine are însă de cîştigat dacă în România ar funcţiona un guvern minoritar? Cu excepţia PNL, toţi actorii parlamentari par interesaţi de o asemenea dezvoltare. Cu cît guvernul va fi obligat să negocieze mai mult politicile sale, cu atît partidele vor juca un rol mai mare. Preţul va fi însă mare: politicile publice vor fi sacrificate în favoarea înţelegerilor conjuncturale. Unele reforme, precum cea din justiţie, vor fi blocate, iar imaginea generală a guvernării se va deteriora. În schimb, nereuşitele guvernamentale vor putea fi speculate cu uşurinţă de toţi. Diferenţele există mai degrabă în privinţa duratei de existenţă a unei astfel de formule guvernamentale, decît în ceea ce priveşte oportunitatea ei. Pentru PD, guvernul minoritar ar putea fi drumul cel mai scurt către criza care ar putea conduce la alegeri anticipate. De aceea, acesta ar fi doar un guvern de tranziţie. Pentru PSD, un astfel de guvern ar asigura condiţiile recuperării electorale. Pentru PRM ar fi ocazia folosirii potenţialului de coaliţie într-o manieră informală, dar profitabilă. UDMR s-ar profila ca formaţiune etică, dar responsabilă, iar PC ar putea face uitate inconsecvenţele sale. Prin natura lucrurilor, pe plan instituţional poziţia preşedintelui ar deveni mai puternică. Şi poate că acesta este motivul pentru care partidele nu au pus în aplicare această strategie. Pentru teoreticieni, guvernul minoritar corespunde fie unei configuraţii ideologice ce face imposibilă coaliţia majoritară, fie derivă, într-un sistem bipolarizat, din victoria unei coaliţii ce beneficiază de neutralitatea binevoitoare a partidelor mici, fie apare ca urmare a retragerii din coaliţia guvernamentală a unor formaţiuni ce preferă să susţină doar parlamentar sau selectiv guvernul. În România nu regăsim primele două situaţii, doar a treia rămînînd posibilă. Dacă prima variantă ar fi reală, guvernul nu ar fi trebuit să se formeze din decembrie 2004. În al doilea caz, bipolarizarea de după alegeri s-a diminuat datorită migraţiei şi fragmentării partidelor parlamentare. Dar nici pentru a treia variantă nu se întrunesc condiţiile, căci nu PC se retrage din coaliţie, ci este somat să o facă. În acest moment, guvernul minoritar ar fi un subterfugiu partitocratic pentru a bloca politicile reformatoare, iar nu consecinţa unui mecanism instituţional de reglare a relaţiilor dintre puteri. Incapabile să găsească o soluţie raţională la criza instituţională şi de legitimitate, partidele politice par dispuse să sacrifice guvernarea pentru a supravieţui.