Un adevărat guvern economic european - aşa sună propunerea comună franco-germană, după întâlnirea din 16 august, de la Paris, dintre şefii celor două state, Nicolas Sarkozy şi Angela Merkel, a căror idee, în faţa ruinatoarelor dezechilibre naţionale ale unor state membre ale Uniunii Europene, este să-l pună pe actualul preşedinte al UE, belgianul Herman Van Rompuy, în capul euro-guvernului alcătuit din şefii celor 17 state membre ale Zonei Euro, urmând să se reunească în şedinţe cu o regularitate de o dată la şase luni.
Dincolo de rezonanţa respingătoare a "supra-guvernului" în urechile generaţiei noastre - a celor cu vârste de peste patruzeci de ani, care am trăit în ţări comuniste ne-sovietice - trebuie spus că ideea nu violează mentalitatea actuală occidentală, de vreme ce un sondaj, publicat joi, în Franţa, arată că francezii au mai multă încredere în Merkel, decât în propriul Sarkozy.
O bază pe care s-ar putea spune că, în imaginarul caz al unor alegeri pan-europene, francezii ar prefera-o pe nemţoaică (nu-i ridicol?, întreaga istorie a conflictelor franco-germane s-a aplatizat sub presiunea crizei datoriilor suverane!); căci 79% dintre francezi sunt îngrijoraţi de efectele crizei financiare globale şi 67% se tem de impactul asupra propriei situaţii (nu-i cazul nostru; pe noi nu ne atinge decât, cel mult, divorţul lui Pepe de Oana Zăvoranu).
• Guvernul Europei - noţiune fără conţinut, deocamdată
Merkel şi Sarkozy n-au precizat ce înţeleg ei prin "adevărat guvern economic european", declarând, doar, că vor ca astfel să poată fi coordonate şi controlate deficitele bugetare ale statelor UE, idee pe care, miercuri, purtătorul de cuvânt al UE, Olivier Bailly, s-a grăbit să o susţină:
"Noi deja menţionaserăm nevoia să întărim partea economică a uniunii monetar-economice. Ceea ce se petrece acum şi ceea ce a fost anunţat ieri, drept propunere a Franţei şi Germaniei, se îndreaptă exact în această direcţie".
Ce nu spune Bailly este că, propunerea franco-germană pentru un "euro-guvern" are conotaţii mult mai pronunţat politice, decât alternativa pentru calmarea crizei datoriilor suverane din UE, respinsă ferm de Germania: împrumuturile garantate în comun de cele 17 guverne ale statelor din Zona Euro.
Fără nicio definiţie, noţiunea de "guvern economic european" devine disponibilă oricărei interpretări, de la aceea că urmareşte doar coordonarea taxelor şi cheltuielilor bugetare, în vederea unei "uniuni fiscale", până la cea imperială, la care majoritatea est-europenilor au idiosincrazia provincialului.
• Oroarea Germaniei faţă de obligaţiunile colective
Partizanii obligaţiunilor colective ale statelor din Zona Euro argumentează ideea astfel (ei nu sunt, niciodată, nemţi):
1) Finanţele publice din Zona Euro, luate ca un tot, oferă o proporţie de 88% a datoriei însumate faţă de Produsul Intern Brut însumat, care este mai respectabilă decât cea de 98% a SUA şi doar ceva mai ridicată decât cea a Marii Britanii (83%), în timp ce deficitul bugetar proiectat ar urma să treacă de puţin peste 4%, mai onorabil atât decât cel american (10%), cât şi decât cel britanic (8,5%).
Eurobondurile colective ar inspira mai multă încredere investitorilor decât obligaţiunile naţionale, supuse acelui risc al fiecarui stat, luat individual, ca prin deficit excesiv şi/sau îndatorare ridicată, să stârnească neîncredere (neîncrederea scumpeşte creditul, eventual până la cote nesustenabile, generând crize de lichiditate, repercutate în cererile ca Banca Centrală Europeană să le cumpere obligaţiunile, un proces care, peste anumite limite, afectează independenţa Băncii).
2) Fondul European de Stabilitate (EFSF) întemeiat anul trecut pentru cazuri de salvare, cum este cel al Greciei, a fost proiectat să cumuleze, în toamna asta, doar 440 de miliarde de euro, dar angajamentul său să ajute Grecia, Irlanda şi Portugalia abia dacă i-ar mai lăsa destul pentru Spania şi în mod evident, n-ar putea nicidecum susţine Italia.
În plus, garanţiile pentru fiecare împrumut acordat de EFSF ţin de ponderea fiecărei naţiuni în economia Zonei Euro, astfel încât capacitatea EFSF de a acorda împrumuturi se diminuează, în cazul că, de exemplu, Franţa şi-ar pierde ratingul de top "AAA" (aşa cum pieţele suspectează ca ar urma să se petreacă).
Din aceste cauze, Eurobondurile colective au fost privite drept o soluţie viabilă de recâştigare a încrederii în solvabilitatea statelor din Zona Euro.
În schimb, nemţilor nu le convin Eurobondurile colective, din două motive:
1) Fiind unul dintre cele mai solvabile state, Germania ar urma să plătească nemeritat un cost al împrumuturilor ridicat prin media cu statele slab solvabile, ceea ce, conform unor calcule ale "Ifo Institute for Economic Research" din München, ar costa-o adiţional circa 1,9% din PIB, anual.
2) Dacă Eurobondurile ar oferi această asigurare guvernelor cu cheltuieli extravagante, acelea nu şi-ar mai pune problema austerităţii.
• Nevaccinaţii occidentali
Ideea explicită a unui "Euro-guvern", drept mijloc de soluţionare a crizei datoriilor suverane de pe continent, a fost susţinută fără înconjur, acum un an, de Stefan Collignon, preşedintele "Scientific Committee of Centro Europa Ricerche" (CER), din Roma, care a publicat în "Social Europe Journal" articolul intitulat "Un guvern economic european ar putea soluţiona deficitul democraţiei europene".
Collignon spune că metoda interguvernamentală prin care este condusă moneda unică se ruinează, pentru că membrii - guverne naţionale - vor urma întotdeauna interese parţiale, iar nu colective, deşi deciziile lor au efecte asupra tuturor cetăţenilor din Zona Euro.
"...Cetăţenii europeni nu dispun de puterea să aleagă politicile pe care ar avea nevoie să le discute", scrie profesorul Collignon, care discerne că reprezentarea interesului naţional al cetăţenilor, prin guvernele constituţionale, nu are un corespondent în reprezentarea interesului lor european, întemeindu-şi aserţiunea imediată: "Drept consecinţă, o anume frustrare şi percepţia caracterului nedemocratic al Europei sunt în puternică întărire în Europa", după care profesorul ne sperie că "ambele aceste tendinţe ar putea distruge Uniunea Europeană".
Desigur, profesorul adulmecă centralismul atunci când vorbeşte despre controlul părţilor de către întreg, pentru că "întregul" nu poate să se manifeste decât prin reprezentanţii trimişi la "centru".
Singura şmecherie care să îndulcească bulina amară, este să o pudreze cu "democraţie".
Aşa a făcut şi Lenin.
• Pudra democraţiei
Collignon invocă frecvenţa cu care francezii au menţionat mereu expresia "gouvernement économique" şi că după eşecul Germaniei să soluţioneze criza din Grecia, Angela Merkel nu a mai respins ideea, conturând-o în manieră personală: "Guvernul economic suntem noi, cele 27 de state membre" (n.n. - similar cu ideea de acum, care, însă, este restrânsă la cele 17 state din Zona Euro).
Collignon consideră că maniera în care Merkel a conceput euro-guvernul este pre-democratică şi că democraţia presupune principiul "No taxation without representation" ("Nicio taxă fără reprezentare"), din care deduce că euro-guvernul trebuie să poată fi controlat prin parlamentarii europeni aleşi drept reprezentanţi ai cetăţenilor, iar nu prin intermediul guvernelor naţionale.
Ceea ce spune Collignon este foarte inteligent.
Atâta doar că nu mai are nicio importanţă ce spune el, dacă prin "Gouvernement économique europeen", francezii înţeleg că, dacă o ţară este mare, cu formă hexagonală şi faimoasă pentru brânzeturile şi vinurile sale, atunci poate să dea cu tifla regulilor contra deficitului bugetar excesiv.
Trebuie spus că, la întâlnirea de la Paris, Sarkozy a convins-o pe Merkel să amâne promovarea sancţiunilor automate asupra ţărilor care au depăşit nivelul deficitului bugetar agreat comunitar, deoarece Franţa ar fi fost prima pe lista indisciplinaţilor.
• Experienţa românească a centralismului democratic
Se cunoaşte că profesorul Collignon n-a simţit pe pielea lui centralismul democratic, în asemenea măsură inocent, incât nu menţionează nici măcar că, fie şi ideile sale mai larg democratice, ar trebui să treaca printr-un Referendum continental.
Frate occidental, crede-mă, te rog: Ceauşescu a acces la dictatură, în 1968, ridicându-se împotriva invaziei sovietice în Cehoslovacia.
Ca să-l apărăm de furioasa putere sovietică, a primit suportul nostru şi al occidentului, aşa că s-a cocoţat atât de sus şi atât de îndelungat, încât, eu, unul, cred că trăieşte şi acum.
După 21 de ani, uneori, mintea mea încă mai cântă razna "Partidul, Ceauşescu, Româniaaa/Partidul, Ceauşescu/Româniiia".
Da, centralismul democratic nu este o idioţenie, ci o formă mai timidă şi perversă a centralismului, care este inevitabil în oricare guvernare prin reprezentare.
Adevărata problemă este, însă, asta: de ce este nevoie de "reprezentare"?
Asta ne-au învăţat anticii atenieni ca este democraţia?
Parcă nu, nu-i aşa?!
Parcă era vorba nu despre democraţie reprezentativă, ci despre democraţie directă...
Cu toţi interneţii, telemobilele, iPad-urile, telefonia fixă, televizoarele şi radiourile de acum, cu toate telecomunicaţiile de astăzi care învelesc continentul european cu o pătură rulată peste cap şi pe sub picioare, de ce nu vorbeşte nimeni despre democraţia directă?!
Ai?!
Nu aud de la tine decât o şoaptă: "Ce-i de făcut?" ...
1. Asta-i intrebarea!
(mesaj trimis de Dan Coe în data de 22.08.2011, 07:38)
Se pare ca nu prea stie nimeni ce-i de facut... Din pacate solutii nu par a e exista in "manualul economiei de piata capitaliste"...Totalitatismul si anarhia stau la panda...Dar pe noi romanii n-o sa ne afecteze criza nici de data asta, nu-i asa Traiane?
1.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de anonim în data de 22.08.2011, 08:09)
Ceva munca si bun simt, nu-i asta un raspuns potrivit?
1.2. fără titlu (răspuns la opinia nr. 1.1)
(mesaj trimis de anonim în data de 22.08.2011, 09:37)
pentru ca democratia directa se poate aplica in Elvetia, unde 99 % dintre oamenii au studii medii, si doar acolo. Aduceti-va aminte de ultimile manifestari ale democratiei electoratului brav : Hitler in Germania (acolo nu o sa mai vezi referendum veci), Iliescu si Base, pe la noi...
2. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 22.08.2011, 09:37)
Vai Make ! nu sti ce-i de facut ?, se poate ??; ia intreaba-l pe nenea Codita.
3. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 22.08.2011, 09:43)
o criza puternica este intotdeauna ocazia de a impune ceva ce nu convine unora (tital sau partial). este finalitatea normala a acestui proces de integrare. pt noi, romanii, e de bine: cum ar fi sa fie sa nu avem noi asa multi parlamentari care sa stea pe banii nostri, ci doar cativa care se duc la "centru" si ne spun ce s-a hotarat! :)