Idei bune şi idei rele

Despre România este vorba, aţi ghicit. Spre deosebire de alte tărîmuri politice, cel din ţărişoara noastră dragă are o trăsătură aparte. Toate ideile bune se dovedesc curînd nu prea bune iar ceva mai tîrziu, întotdeauna prea tîrziu, de-a dreptul rele. Cele rele, în schimb, sunt rele şi cu asta basta. Nimic şi nimeni nu le mai schimbă. Cîteva exemple, să ne limpezim. Cînd a pornit drumul "post-decembrismului" cu greu ai fi găsit în România o sută de oameni care să susţină serios, argumentat, că soluţia "tranziţiei" nu este bună. Ce bună, necesară! Obligatorie. Cum să sari aşa, hodoronc tronc, de azi pe mîine, din căruţă în teleguţă? Cum să treci de la falimentul "socialismului de cazarmă" la succesul răsunător al "capitalismul plezirist" fără să parcurgi nişte etape intermediare? De ce capitalismul plezirist şi nu capitalismul de dezvoltare bazat pe investiţii masive în infrastructuri şi producţie tehnologică? Simplu, pentru că acest tip de capitalism nu mai era de mult la modă nici în miezul Europei şi nici în America. În orice caz, ideologic nu mai era la modă în 1989 şi cu siguranţă nu se potrivea noii periferii decopertate în centrul, sudul şi estul Europei odată cu dezmembrarea imperiului sovietic. Vedeta zilei, modelul viitorului, era "capitalismul plezirist". În loc de investiţii, preluări ostile la greu şi revînzare de aseturi cu profit gras, în loc de dezvoltare bazată pe producţie, bucle speculative peste bucle speculative create pe instrumente de bursă tot mai fragile, cu riscuri uriaşe dar "ştiinţific" camuflate, ori îngrămădite pe clasicul sector imobiliar, pînă la scheme Ponzi organizate de gigantice fonduri de investiţii. Imaginea, aş spune "iconică" dacă nu mi-ar mai păsa de viciul pleonasmului, a "omului nou", reprezentativ pentru noul model de capitalism o regăsiţi fără nici o fisură într-o producţie cinematografică de mare succes a anilor 90, "Pretty Woman". Frumuşica, i-au zis la noi. Vă mai amintiţi cu ce se ocupa generosul şi chipeşul domn Edward Lewis, ca să îşi permită să închirieze o companie feminină de "reprezentare" cu cîteva mii de dolari pe zi şi să-i finanţeze, toaletele, cazarea de lux la hotel şi toate celelalte "suplimente"? Dacă nu, vă las plăcerea să revedeţi filmul, cînd aveţi timp, dar nu la fel ca atunci cînd l-aţi văzut prima dată. Acum, uitaţi vă rog cîteva clipe de puterea de seducţie a lui Richard Gere şi a Juliei Roberts pentru a decela elementele cheie, economice şi sociale, ale lumii în care se mişcă şi îşi spun povestea eroii filmului. E o lecţie plină de miez! Asta, pe scară mică, că pe scară mare am avut adevăratele seisme de gradul 8. Enron, firma conglomerat care cu ajutorul auditorilor de la Arthur Anderson a produs un faliment de vreo 65 de miliarde de dolari şi ale cărei comportamente predatoare au ruinat economia înfloritoare a statului California, manipulînd fără scrupule şi ilegal piaţa energiei, celebrul caz Madoff, omul care a transformat fondurile de investiţii pe care le-a administrat în nişte clasice scheme Ponzi, nu înainte de a sifona vreo 50 de miliarde de dolari. Prietenii ştiu de ce! În sfîrşit, a fost rîndul marilor prăbuşiri din primul deceniu al anilor 2000, Fannie May şi Freddie Mac, Lehman Brother şi toată floarea cea vestită, cu pierderi totale de vreo 2 trilioane de dolari!! Cauza? Comportamentele predatorii, speculative, promovate agresiv şi lăsate să bîntuie fără nici un fel de oprelişti legislative, nu mai vorbesc de cele morale, prin economia capitalismului "celui vechi". Cealaltă faţă a monedei şi parte integrantă a "capitalismului plezirist". Cît de bună a fost ideea "tranziţiei" în România şi cum a fost ea gestionată, se vede azi, cînd oricine poate constata cu uşurinţă că tot ceea ce am reuşit, cu costuri sociale şi economice gigantice, a fost să sărim din lac în puţ, adică să schimbăm un faliment, pe altul, ceva mai gras!

O altă idee "bună" promovată şi susţinută din toate unghiurile şi orizonturile politice în care a evoluat politica din România ultimilor 30 de ani este cea a "stabilităţii". Politice, desigur. Idealul aş zice "etern" al politicianului şi al politicii din România, cel puţin de la Caragiale, încoace. Vezi Farfuridi: principalul este să nu cădem la "extremitate", să fie moderaţie, adică nu exageraţiuni!...Într-o chestiune politică...şi care, de la care atîrnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării...să fie ori prea-prea ori foarte-foarte...adică din cauza zguduirilor...şi...idei subversive...România...ţara...etc. Aria aceasta a fost cîntată în România, nu doar de politicienii locali, ci şi de "înalţii" reprezentanţi ai "puterilor tutelare" care au preluat controlul asupra jocurilor politice de la noi. Ca să poată fi pusă în practică ideea, politica din România a "inventat" doar două soluţii: partidele mamut organizate după chipul şi asemănarea PCR, capabile să monopolizeze electoral majorităţi parlamentare conformatabile şi deci, să "ferească ţara" de "zguduri" sau "marile alianţe" care au desfiinţat baricadele politice şi ideologice, de dragul....se putea altfel, al stabilităţii politice. Actuala coaliţie la putere, PSD-PNL, este doar unul dintre cele cîteva exemple care umplu istoria "tranziţiei" noastre. Rezultatul: în loc de politică, partidele şi "strategii" lor se ocupă doar de osificarea "eternă" a bazei electorale şi de putere, iar acolo unde se iveşte ocazia, de "fagocitarea" bazelor electorale ale competitorilor, ba chiar şi ale aliaţilor politici mai sfrijiţi, cu deficienţe cronice de creştere. Competiţia politică de programe sau soluţii pentru marile probleme ale societăţii româneşti nu mai există. A rămas doar competiţia electorală care se rezolvă, de regulă, cu alte mijloace şi metode decît cele ale democraţiei. O democraţie care nici măcar în vitrină nu mai arată bine, tot mai veştedă, mai anemică, mai lipsită de conţinut, mai subminată de manevre şi proceduri autocratice, legislative şi de guvernare, dintre care unele tind binişor către dictatură.

Şi, uite-aşa, ajungem la ordinea zilei. O voce din public zicea mai zilele trecute că ideea "eternizării" actualei coaliţii PSD-PNL ca soluţie pentru viitorul ciclu electoral, care bate la uşă, s-ar putea să nu fie una prea bună. Naivul nostru încă mai crede, probabil, că democraţia şi competiţia politică pe care o presupune mai au ceva de a face cu România. Nu încape nici o îndoială, Democraţia în România post-decembristă a fost o ideea Bună. Doar că ea a urmat şi urmează soarta, traiectoria standard, pe care o au toate ideile bune din politica nostră!