Iluzia dolarului puternic

Dolarul american s-a întărit puternic în ultima perioadă, iar explicaţiile obişnuite au revenit în articolele din presa financiară: economia americană şi-a consolidat traiectoria de ieşire din recesiune, este mai dinamică şi mai flexibilă decât oricare altă economie, în special faţă de cele din Europa, pachetele de stimulare ale adminis-traţiei Obama au făcut minuni şi aşa mai departe.

Chiar aşa să fie oare? Dacă refugiul investitorilor în dolar a fost doar o reacţie de panică la criza datoriilor suverane din Europa?

Într-un articol publicat recent de către Council on Foreign Relations, profesorul Francis E. Warnock susţine că SUA s-a aflat foarte aproape de un colaps al pieţei obligaţiunilor guvernamentale la sfârşitul anului trecut. Randamentele obligaţiunilor de 10 şi 30 de ani au crescut vertiginos de la minimul istoric înregistrat la sfârşitul anului 2008 (vezi grafic 1) şi ameninţau capacitatea de refinanţare a deficitului bugetar.

Atunci s-a întâmplat un miracol. Criza financiară a Greciei a devenit extrem de acută într-un interval scurt şi a determinat exodul masiv către "siguranţa" oferită de obligaţiunile de stat americane. După o creştere cu 72,5% în 2009, randamentul obligaţiunilor cu maturitatea la 30 de ani a scăzut cu 11,6% de la începutul lui 2010, iar un avans similar pentru obligaţiunile de 10 ani a fost urmat de o scădere a randamentelor cu 17,5%.

Profesorul Warnock avertizează că "autorităţile din SUA trebuie să înţeleagă că nu asistăm la o resetare, nici la un nou început; este doar o pasă norocoasă". În opinia lui Warnock, această situaţie favorabilă trebuie utilizată pentru reducerea datoriilor guvernamentale.

Bineînţeles că sfaturile au fost ignorate la Washington, după cum o arată şi scrisoarea trimisă liderilor G20 de către preşedintele Obama, în care se promovează noi pachete de stimulare fiscală. Cât va mai rezista bugetul federal, care acum este supus unor presiuni tot mai mari şi din partea bugetelor locale?

Cotidianul canadian The Globe and Mail scria la sfârşitul săptămânii trecute că cel mai populat stat american, California, se află în pragul unei "prăbuşiri a sistemului".

Nu doar California se află în pragul falimentului. Conform unor estimări recente de la US Center on Budget and Policy Priorities (www.cbpp.org), deficitul cumulat al statelor americane în anul fiscal 2010 a ajuns la circa 200 de miliarde de dolari.

Cum se acoperă aceste "cratere" bugetare, în condiţiile în care statele federale nu dispun de propria lor tiparniţă? Elegant, prin emisiuni de chitanţe de mână, cum face California, sau mai primitiv (n.a. caracterizare a revistei The Economist), cum este cazul statului Illinois. Autorităţile din Springfield nu-şi mai plătesc, pur şi simplu, facturile, restanţele ajungând până la 5 miliarde de dolari. În statul New York li s-a cerut contractorilor să lucreze fără plată, în caz contrar fiind ameninţaţi cu instanţele de judecată pentru încălcarea contractelor!

Poate că nimic nu reflectă mai bine perspectivele fragile ale economiei SUA decât ultimul raport al BLS (n.a. Bureau of Labor Statistics) cu privire la evoluţia şomajului. Rata acestuia a scăzut la 9,7% în luna mai, de la 9,9% în luna precedentă, doar ca urmare a ieşirii din forţa de muncă a unui număr de 322 de mii de persoane.

La prima raportare a situaţiei şomajului din aprilie, BLS a revizuit în creştere numărul angajaţilor din martie, la 230 de mii de la 162 de mii. Asta în condiţiile în care modelul CES Birth/Death a "creat" 188 de mii de locuri de muncă. Raportul pentru luna mai include o nouă ajustare a datelor din martie, în scădere până la 208 mii.

În luna mai, numărul angajaţilor a crescut cu 431 de mii, din care 411 mii sunt angajaţii temporari din cadrul recensământului populaţiei. Dacă mai "adăugăm" şi locurile de muncă create de modelul BLS, circa 215.000, ajungem la concluzia că, la nivelul sectorului privat, s-au înregistrat noi pierderi semnificative ale locurilor de muncă.

Pe lângă faptul că locurile de muncă "generate" de recensământul din 2010 sunt temporare, o serie de articole ale lui John Crudele, de la New York Post, dezvăluie miracolul multiplicării acestora. Persoanele angajate în cadrul recensământului i-au relatat ziaristului despre reangajări repetate, care sunt considerate locuri de muncă nou create de către BLS. "Am fost angajat, instruit o săptămână, am lucrat efectiv câteva ore şi apoi am fost concediat", reprezintă tema comună a mesajelor primite de John Crudele. Într-unul dintre acestea se precizează că "am fost angajat şi concediat de cinci ori". Se pare că "ingineriile financiare" mai trebuie să progreseze mult pentru a ajunge din urmă "ingineriile guvernamentale"!

Una dintre cele mai îngrijorătoare tendinţe de pe piaţa muncii din SUA o reprezintă creşterea accelerată a duratei şomajului, care a ajuns la 34,4 săptămâni, în ciuda faptului că acolo s-a proclamat sfârşitul recesiunii. În plus, ponderea celor care sunt şomeri pe termen lung (n.a. peste 27 de săptămâni) a ajuns la 46% din numărul total al şomerilor, un nivel record al perioadei postbelice (vezi grafic 2; benzile verticale reprezintă perioadele de recesiune, conform definiţiilor de la National Bureau of Economic Research).

O astfel de evoluţie contrazice toate afirmaţiile privind flexibilitatea economiei şi pieţei muncii din Statele Unite şi reflectă dependenţa de creditul ieftin. De unde vine atunci "tăria" dolarului? De la iluzia, tot mai greu susţinută, că pachetele de stimulare fiscală vor reporni economia, iar datoria publică nu va atinge un nivel european. Se pare că Peter Orszag, directorul Biroului pentru Management şi Buget (OMB), nu mai crede în astfel de miraje şi părăseşte Administraţia Obama înainte să-i fie afectată reputaţia.

Cum va rezolva guvernul de la Washington problema locurilor de muncă? Prin noi programe de stimulare? Conform unor date prezentate de profesorul Thomas Sowell, politicile de conservare a locurilor de muncă promovate de preşedinţii Hoover şi F.D. Roosevelt au avut exact efectul contrar celui intenţionat şi au prelungit Marea Depresiune din anii "30. Sowell scrie că rata şomajului a urcat peste 9% în primele două luni după prăbuşirea bursieră din octombrie 1929, dar a revenit către 6% la mijlocul anului 1930. Impunerea unor tarife pentru "salvarea locurilor de muncă din America" a condus, în următoarele şase luni, la o rată a şomajului care se scria cu două cifre, aceasta depăşind 20% din 1932.

În prezent, rata extinsă a şomajului din SUA a depăşit 16%, iar cea calculată de John Williams, de la Shadow Government Statistics este de circa 22%. Irezistibilă atracţia repetării istoriei, nu-i aşa?

După atâtea eşecuri ale politicilor economice, generate de analfabetismul economic cronic al unor autorităţi "binevoitoare", mai crede cineva că se pot găsi soluţii mai bune decât cele impuse de funcţioanrea liberă a pieţelor? Bineînţeles! Şi din această cauză vom parcurge criza până la sfârşitul ei apoteotic.