Implicaţiile revoluţiei industriale 4.0 în piaţa muncii

Asimetriile de putere între ţări se accentuează pe măsură ce unele parcurg mai rapid faza de tranziţie către revoluţia industrială 4.0 (societatea 5.0 în varianta japoneză), cum ar fi Germania, Statele Unite, Japonia, Marea Britanie, ţările nordice ale Europei. Organizarea producţiei industriale se reconfigurează concomitent cu introducerea unor noi procese de producţie şi reprofilarea bunurilor care intră în producţie. Daca astăzi încă domină producţia de masă şi producţia de masă costumizată, peste 10-15 ani producţia personalizată va avea valoarea adăugată cea mai mare în economiile ţărilor pe care le-am enumerat. Fabrica de astăzi se transformă în faze incrementale în fabrica de tip "smart" în care se combină sistemele fizico-cibernetice/cyber- physical systems, Internet of Things/internetul lucrurilor, cloud computing şi într-un orzont de timp mai îndepărtat computaţia cognitivă.

O fabrică "smart" se creează în fabrica digitală în care se proiectează managementul, organizarea şi procesele de producţie. Iar în fabrica virtuală se reproduce digital ceea ce se întâmplă într-o fabrică de producţie pentru a monitoriza şi corecta procesele de producţie fizico-cibernetice. Rezultatul? Softist-ul înlocuieşte muncitorul de astăzi care execută procese la linia de fabricaţie. Programatorul este cel care lucrează în fabrica digitală şi în cea virtuală. Iar în fabrica smart procesele se robotizează. În aceste condiţii, costurile de fabricaţie scad pe componenta procesele de producţie fizico-cibernetice, adică în fabrica "smart", dar cresc în fabrica digitală şi în cea virtuală.

Asemenea schimbări nu sunt un simplu exerciţiu de imaginaţie. Schimbările în procesele de producţie vor fi continue în următorii ani şi vor bulversa piaţa muncii şi sistemele educaţionale. Deja sunt bulversate. Nu doar în România.

Într-un orizont de timp de 7-10 ani, cererea pentru oameni cu specializare în soft probabil că se va tripla, iar cererea pentru cei fără calificare digitală va scădea dramatic, indiferent de calificarea "principală" (constructor, inginer în industrie etc). Piaţa muncii se va globaliza pe anumite segmente. Deja această mişcare se produce de mulţi ani în zona IT, unde mulţi "livrează" la distanţă. Cu toate acestea, într-o fabrică digitală unde se proiectează procese de producţie sau într-o fabrică virtuală este dificil de lucrat la distanţă geografică, cât timp nu există sisteme de protecţie a secretului industrial. Ţările cele mai avansate industrial şi care parcurg mai repede tranziţia către revoluţia 4.0 vor beneficia de un furt de inteligenţă. Cu alte cuvinte, ţările mai puţin dezvoltate vor suporta costul educaţiei, iar beneficiul în termeni de capital de cunoaştere va fi exportat pe zero.

Pe de altă parte, dacă apare o reducere de costuri prin robotizare, fabrici întregi care în prezent produc bunuri de masă costumizate şi sunt localizate în Asia se vor repatria în ţările de origine sau vor fi relocate aproape de ţările de origine. Vor fi păstrate în ţările lumii a treia doar acele fabrici pentru producţia de masă, nu şi pentru producţia personalizată/cu valoare adăugată înaltă. În aceste condiţii, decalajul tehnologic se va accentua şi prevăd o oportunitate, mai cu seamă pentru SUA, Uniunea Europeană şi Japonia, care sunt cele mai inovative. Ca atare, daca luăm în considerare politica de "reshoring"/repatrierea capitalului, procesul va fi controlat şi selectiv, nicidecum un fenomen pe scară largă. Mediul instituţional prilenic afacerilor, mărimea pieţei şi reducerea costurilor nu vor mai constitui singurele criterii de localizare/transfer sau de relocare/"reshoring" a capitalului productiv. Pregătirea forţei de muncă şi diversificarea furnizorilor de materii prime pentru a reduce dependenţele vor juca un rol important în deciziile investitionale.

Riscurile sunt imense pentru România, în condiţiile în care Germania, Statele Unite, Japonia, Marea Britanie, ţările nordice ale Europei parcurg rapid tranziţia către revoluţia industrială 4.0. şi au sectoare întregi cu valoare adăugată înaltă, nu doar industria ITC, cum în mod greşit se socoteşte.

Cadrul instituţional din România, mai cu seamă piaţa muncii şi sectorul educaţional, nu sunt pregătite pentru revoluţia industrială 4.0 şi nu ştiu în ce măsură la nivel politic se înţelege care este dimensiunea schimbărilor dramatice care se produc în piaţa muncii şi în procesele de producţie la un orizont de timp de 7-10 ani.

Apreciez că investiţiile străine în România ar putea să scadă semnificativ spre 2027 -2030, dacă nu facem un efort de pregătire a resursei umane corespunzător cerinţelor "fabricii digitale, smart şi virtuale" ce vor apărea treptat în următorii ani. Ori, poate ne vom mulţumi cu investiţii străine chiar consistente, dar în industrii cu valoare adăugată scăzută sau medie, care ne vor menţine la periferia economică a Uniunii Europene.

Fenomenul de "brain drain" se va accentua şi vom avea pierdere de forţă de muncă specializată în IT, în organizarea proceselor de producţie, inginerie, analiză şi testări tehnice, mai mult decât în trecut. Adică, exact în acele domenii unde avem cel mai mult nevoie. În acest moment nu avem capacitatea de a înlocui pierderile de forţă de muncă specializată, cum nu avem posibilitatea nici măcar să înlocuim personalul calificat din industriile convenţionale corespunzător revoluţiei industriale 3.0.

Sistemul educaţional nu poate produce pe termen scurt o "clasă numeroasă de muncitori IT" şi nici în organizarea proceselor de producţie, inginerie, analiză şi testări tehnice.

De aceea, este nevoie de o schimbare de paradigmă în politicile care se adresează pieţei muncii. Aceste politici trebuie integrate în politica industrială a ţării/de competitivitate. Corelativ, ar fi nevoie de cooperare între Ministerul Muncii şi Ministerul Educaţiei Naţionale pentru reformarea sistemului educaţional, întrucât accentul în viitor se pune pe creativitate şi inovare. Fară îndoială, este necesară o educaţie de bază, care în acest moment lipseşte tinerelor generaţii, dar educaţia vocaţională rămâne axa , din moment ce o dată la 5 ani apar şi dispar meserii. Dacă alfabetizarea digitală devine o condiţie elementară pentru a putea fi angajat, pentru multe profesii, instrucţia va combina ceea ce oferă sistemul de educaţie instituţionalizat cu sistemul de formare profesională continuă, astfel încât oferta de muncă să fie flexibilă şi să răspundă cerinţelor pieţei muncii pe latura cererii.

Viitorul aparţine educaţiei şi formării profesionale. Iar acest viitor începe în fiecare dimineaţă. Ne putem închipui multe lucruri care se vor produce în viitor, mai cu seamă că direcţia de dezvoltare este deja conturată la nivelul Uniunii Europene, având o dimensiune tehnologică şi una ecologică. Dacă prin Pactul Ecologic ne îndreptăm spre nivelul de civilizaţie I, conform clasei Kardashev la un orizont de timp de 80 ani, înseamna că naţiunile avansate vor fi cele care investesc în primul rând în capitalul uman. Celelalte ramân în afara ecuaţiei dezvoltării.