În apărarea populismului

De la prăbuşirea regimului comunist şi pînă în zilele noas-tre, populismul apare, potrivit mass-mediei româneşti şi a dis-cursurilor politice - de regulă ale opoziţiilor - ca fiind cel mai mare duşman al reformelor în general şi al reformelor bine făcute în particular. Iar mass-media şi politicienii nu sînt singuri în această ofensivă continuă îndreptată împotriva populismului. În spatele formei populare a articolului de ziar sau a discursului politic se află tehnicieni sofisticaţi, specialişti în economie, finanţe sau sisteme fiscale capabili să construiască argumente tehnice imbatabile despre efectele perverse a ceea ce ei caracterizează drept "măsuri populiste", considerate a fi exact opusul "reformelor". Iar argumentele şi condamnările sînt de o perenitate ieşită din comun. Dintre toate temele dis-cuţiilor, dezbaterilor şi controverselor care s-au purtat pe tema transformărilor societăţii româneşti din 1990 şi pînă acum, singura care nu pare a se fi erodat este cea a condamnării "măsurilor populiste" şi a gravelor erori pe care le comite, cu acest prilej, orice guvernare, indiferent de culoarea ei politică.

Aici trebuie să fac mărturisirea că nu reuşesc să identific ce înţeleg prin "populism" aprigii critici ai acestuia. Dacă se face o analiză a conţinutul criticilor referitoare la "măsurile populis-te", singurul numitor comun al acestora este faptul că, în urma acestor măsuri, populaţia ar putea să trăiască mai bine. Ceea ce înseamnă că, prin critica populismului se înţelege critica acelor decizii politice, aplicate guvernamental, care conduc direct la îmbunătăţirea vieţii populaţiei. Dacă sînt mărite salariile, sînt indexate pensiile, sînt compensate medicamentele, sînt compensate creşterile de preţuri ale utilităţilor, sînt reeşalonate datoriile populaţiei la întreţinere, sînt protejaţi chiriaşii împotriva perspectivei de a fi aruncaţi în stradă, se stabileşte un venit minim garantat, se acordă ajutoare sociale, sînt subvenţionate micile gospodării ţărăneşti etc., atunci guvernul care face aceste lucruri cade în păcatul capital al măsurilor sau politicilor populiste.

Corolarul acestei atitudini anti-populiste este caracterul punitiv al reformelor. Conform viziunii anti-populiste cu privire la reforme, "bunele reforme" sînt indisolubil legate de provocarea de suferinţe populaţiei. Guvernele care fac reforme, mai ales reforme economice, ar trebui să fie, prin definiţie, guverne ostile populaţiei, pregătite ideologic şi psihologic să taie în carne vie, menţinînd salariile şi pensiile sub rata inflaţiei, desfiinţînd locuri de muncă, mărind preţurile la utilităţi pentru a acoperi costurile nejustificate ale producerii lor indiferent de efectele asupra populaţiei etc. "Reformatorii" sînt cei care introduc grosul populaţiei într-un "tunel al reformelor", marcat de suferinţe şi sacrificii, şi la capătul căruia sclipeşte luminiţa ideologică a speranţei de mai bine. Traseu pe care, după cum ne dovedesc sondajele de opinie, populaţia tinde să-l considere "direcţie greşită".

Există, desigur, o teorie în spatele acestui fundament ostil al relaţiei dintre reforme şi traiul populaţiei. Teoria spune că îmbunătăţirea traiului populaţiei trebuie să provină nu din măsuri de redistribuire şi compensare a inegalităţilor luate de guvernanţi, ci din creşterea economică, bazată, la rîndul ei, pe creşterea productivităţii muncii, stimulată şi ea de mecanis-mele concurenţiale ale pieţei. Sprijinindu-i pe cei care nu au, guvernele nu fac altceva decît să ia de la cei care muncesc mai mult şi mai bine, pentru a da la cei care muncesc mai puţin şi mai prost, descurajîndu-i pe primii şi încurajîndu-i pe cei din a doua categorie. Dar, în forma ei cea mai "pură", o astfel de teorie, populară în universităţi, este pur şi simplu inutilizabilă în guvernarea reală pentru motivul simplu că populaţiile nu suportă guvernările care le sînt ostile. Şi, încă mai important, pentru că prin adoptarea fără rezerve a unei astfel de teorii ca bază a guvernării, orice grup de guvernanţi va acţiona împotriva rosturilor însăşi ale guvernării.

Şi, aici, ajungem la o confuzie care n-ar trebui să mai existe după un deceniu şi jumătate de la căderea comunismului, şi anume la confuzia creată în jurul răspunsului la întrebarea - Care este rostul guvernării într-o societate democratică? Răspunsul corect, pe care clasa politică românească încă se teme să îl dea la această întrebare, afirmă că rostul guvernării este să asigure bunăstarea cetăţenilor. Tocmai de aceea societatea este democratică, pentru a permite cetăţenilor să controleze guvernarea în folosul lor şi să o împiedice să bată cîmpii, luînd măsuri în favoarea cine ştie căror utopii, interese particulare sau orgolii ale clasei politice sau ale apropiaţilor acesteia. De aceea, orice măsură guvernamentală luată împotriva intereselor generale ale populaţiei - de exemplu una care conduce la reducerea salariilor sau a consumului populaţiei - este indicatorul sigur pentru o guvernare proastă.

Tot de aceea, concepţia despre reformele care trebuie să producă suferinţă populaţiei este o proastă concepţie despre guvernare. România socialistă trebuia - şi mai trebuie încă - să restructureze economia şi să devină o economie de piaţă funcţională, dar nu face asta doar de dragul de a semăna cu SUA, Germania sau Franţa, ci pentru că o economie de piaţă funcţională produce mai mult şi mai ieftin pentru populaţie. În toţi anii de pînă acum, guvernanţii români au ignorat aceas-tă condiţie - ca şi capitaliştii români, de altfel - şi rezultatul este că au sacrificat de fiecare dată bunăstarea populaţiei de dragul aplicării unor reforme care, probabil, conduc la o economie de piaţă funcţională, dar conduc la ea prin reducerea bunăstării populaţiei.

În mod surprinzător, economiştii români sau străini au protestat prea puţin faţă de acest tip de reforme. S-au grăbit mai degrabă să le susţină teoretic, fascinaţi de frumuseţea relaţiilor matematice dintre indicatorii economici şi nepăsători atît faţă de economia reală - în care se întîmplă de fiecare dată altceva decît prevăd scenariile reformelor - şi necunoscători ai societăţii reale, de care îi separă situaţia lor de privilegiaţi ai tranziţiei.

În schimb, populaţia a definit repede reformele cu efecte sociale negative drept reforme prost concepute - ceea ce este şi simplu şi adevărat - şi a presat pentru corectarea lor prin măsuri de guvernare compensatorii. Adică acele măsuri pe care specialiştii, gazetarii şi politicienii opoziţiei le denumesc întotdeauna drept "populiste". Dar, pentru că trăim într-o societate democratică, în care puterea aparţine populaţiei şi nu specialiştilor şi gazetarilor, nu ne rămîne decît să ne înclinăm, democratic, în faţa opiniei populaţiei, şi să-i dăm dreptate. Şi să considerăm, de acum încolo, că sînt "bune" acele guvernări care fac ca cetăţeanul mediu să trăiască mai bine.