"În unire e tăria"

Gata, aţi sărbătorit? V-aţi bucurat? Aţi jucat hora cea mare? V-aţi umplut de simţire şi de spirit patriotic? Aţi sorbit cu nesaţ cuvintele limbii de piatră necioplită (că pînă la lemn e cale lungă!), cea în care "conducătorii noştri" ne-au adus aminte că 24 ianuarie este o zi istorică? Sărbătorim. Nu e clar, cine şi de, dar este oficial, aşa că oficialii trebuie să se manifeste. Să îşi proţăpească mutrele solemne în vreo două trei pieţe publice. Să primească onorul unor costelive defilări cu însemne militare. Să ţină discursuri împovărate de cenuşa, rugina şi praful gros al propagandei politice de doi bani. Să depună coroane! Să ne trimită mesaje. Ei, de la înălţimea ameţitoare a piscurilor elitiste în care se află, nouă, ăstora de jos, ăi de căzurăm în fundul gropii cu proşti, de unde nu ne vom mai ridica...nici după sfîrşitul veacurilor.

Să fim uniţi, fraţilor! Acesta este mesajul zilei. Învăţătura de căpătîi a ceea ce ar fi trebuit să fie un fel de reînoitoare celebrare, dar nu este decît o altă zi cu obligaţii protocolare în calendarul rece al activităţilor oficiale şi una "liberă" în cel al prostimii. M-am luat de gînduri şi ca să nu rămîi mai prejos, vă mărturisesc sincer, o pornisem hotărît să mă unesc şi eu! Păi, cu cine să te uneşti? Cu nano-docţii doctoratelor măsluite care au umplut "elitele politice" ale României? Cu patibularii responsabili de dezastrul guvernării, de jaful necontenit, de risipa fără de margini şi înstrăinarea pe ciubucuri personale a tot ceea ce constituie avuţia naţiunii? Cu gîngavii discursurilor citite de pe prompter, ca să ne spună nimic, ori să ne îndemne "creştineşte" să stăm cuminţi în băncile noastre şi musai să ascultăm de pricazurile şi întocmirile lor legiuitoare, bune doar să ne scoată nouă din cap orice iluzie a libertăţii şi democraţiei, dar mai ales să ne scoată din pungă pînă şi ultimul crăiţar, ca să-l mute în sacul lor, cel în care adună ei, pentru ei, milioanele şi miliardele? Vă spun drept, mi s-a tăiat destul de repede elanul să mă unesc cu alde ăştia. Să mă unesc atunci cu gospodarii ţării, cu cei care îşi pun banul, sudoarea şi inteligenţa la treabă ca să fie, măcar azi, un pic mai bine decît mîine. Nu doar pentru ei, ci şi pentru alţi cîţiva în jurul lor. M-aş uni, dar nu ştiu cu care, că sunt şi ei de mai multe categorii. Unii care au pus mîna pe averi de milioane în doar cîţiva ani, sugînd cu sete, pînă la sînge, resursele lăsate de izbelişte sau dăruite cu generozitate pe ochi frumoşi de "statul nătîng" care nu se pricepe să fie nici socialist (a dovedit-o vreo jumătate de secol!), nici capitalist (o dovedeşte deja de trei decenii şi mai bine!). Cu ăştia iar nu-mi vine cine ştie ce să mă unesc. Mai rămîne categoria, nici aceea foarte largă, a naivilor care încă mai cred că s-a inventat capitalismul micului întreprinzător şi în România, de dragul şi în beneficiul lor. M-aş uni cu ei, aşa...din spirit de solidaritate, între noi naivii şi credulii, dar nu aş ţine drumul prea mult alături de ei, pentru că se duc ţintit spre faliment şi sărăcie. Să mă unesc atunci, mi-am zis, cu "intelectualii", cu speţa gînditoare a naţiei, cu marii creatori de valori ale culturii, artei şi frumosului. Cu arhitecţii oraşelor înfloritoare ale României, cu neliniştiţii creatori ai frumosului de mîine. Cu autorii romanelor şi ai poemelor care vor ocupa paginile ediţiei de peste un secol a Istoriei Literaturii Române. Cu cei care fac să se audă vibraţia simţirilor omeneşti în sunetul glasurilor umane şi al instrumentelor de care se serveşte muzica.. M-aş uni, dar nu mi-a lăsat nici unul adresa la care poate fi găsit, nici măcar cea de email. Pînă să dau de ei, trebuie să admir hidoasele aberaţii urbanistice răsărite ca ciupercile după ploaie nu doar, dar mai ales, în Bucureşti, să citesc ceea ce au scris unii, mai de multişor vreme că acum nu prea e timp şi nici nu rentează material cine ştie ce, să ascult invarianţii mecanizaţi ai manelelor urlate pe la nunţi, botezuri şi alte ocazii de familie, la întruniri publice cu ştaif, ba chiar şi pe scena Ateneului Român. Să vă spun drept, nu prea m-aş uni! Eu o ţin langa cu Haendel, Mozart, Bach, Scarlatti, Telemann, Schubert, Beethoven, Ceaikovski şi alţii de teapa lor, dar cu ăştia nu mă pot uni, că nu sunt de-ai mei, iar în plus, colac peste pupăză, s-au dus mult înaintea mea şi, mărturisesc, prea grăbit să îi întîlnesc în ceruri, încă nu sunt. Să mă unesc cu marile spirite ale ştiinţei, atunci. N-ar fi o idee rea, dar mai toţi au bejenit prin alte ţări şi acum, cu paşapoartele astea "medicale", nu prea mă mai descurc. Lovit din toate părţile de o soartă deloc binevoitoare faţă de bunele mele intenţii de unire, mă întorc la origine să văd unde greşesc. La origine, adică la Eminescu. Articolul său din ziarul "Federaţiunea", apărut la Budapesta la 22/10 aprilie, 1870. Cînd unirea cea mică se făcuse deja, iar cea mare creştea deja în sufletele şi minţile "rătăcite" ale unora ca Eminescu. Reţeta lui este simplă. Agenţii sociali ai unirii sunt "studenţii", adică tineretul luminat de carte, "inteligenţia" şi "poporul". Ca să se adune este nevoie de un "ideal", iar Eminescu nu vede altul decît lupta pentru neam, lege şi ţară! Totul sprijinit pe conştiinţa de neam, pe credinţa că dincolo de hotare şi întocmiri politice, unirea înseamnă recunoaşterea faptului că sunt unul şi acelaşi neam. Îmi pare rău, şi pentru mine şi pentru Eminescu, dar catehismul post-modernităţii nu ţine cont de toate astea, neam! Cuvîntul neam este uitat, dacă nu cumva deja interzis. El mai poate fi folosit doar pentru a desemna cele cîteva rude din familie, cam pînă la gradul doi, cel mult. Să lupţi pentru lege, în România de azi înseamnă să lupţi împotriva legii. În orice caz, a celor mai multe dintre ele, atît sunt de strîmbe şi asupritoare. Cît despre ţară? La noi ea mai există doar pentru rolul de jucărie stricată a tagmei jefuitorilor.

Adevărat, "În unire e tăria", doar că vremurile noastre au pierdut de mult orice punct de contact cu cele în care Unirea a fost şi la noi Idealul pe care o mînă de oameni au avut dorinţa, bucuria, curajul şi puterea să îl facă realitate.