Încredere

După ce rezultatul referendumului din Grecia s-a mai estompat, cu un cuvânt ce revine obsesiv atunci când vine vorba de negocierile Eurogrupului cu Atena votul cetăţenilor este redus la zero: acest cuvânt magic este încredere. Mai întâi s-a pus problema credibilităţii programului pe care îl propune guvernul grec, dar odată ce acesta a venit, joi seară, nu programul de "reforme", ci chiar guvernul grec a devenit problema. "Este o mare problemă de încredere", spunea Jeroen Dijsselbloem, ministrul olandez de finanţe şi preşedintele Eurogrupului. Dar liderul necontestat al taberei care foloseşte leitmotivul neîncrederii în Grecia este Wolfgang Schäuble, ministrul de finanţe german. Sigur, folosirea neîncrederii ţine şi de strategia politică a negocierii fiind un răspuns dat liniei strategice a taberei al cărui lider este Franţa şi care a pledat pentru acordarea încrederii noului plan de reforme grec. Tabăra neîncrezătorilor se ţine însă tare, căci, vorba unui proverb italian "încrederea e bună, dar neîncrederea e şi mai bună" (fidarsi e buono, ma non e fidarsi meglio). Presiunea germană apusă asupra Eurogrupului, şi prin aceasta asupra Uniunii, a ajuns până într-acolo încât s-a pus tactic în circulaţie un aşa zis document de lucru german care propune un scenariu de Grexit pe cinci ani. Şi, ca situaţia să devină şi mai tensionată, sâmbătă, când negocierile aveau deja loc partidul eurosceptic al Adevăraţilor finlandezi, care face parte din noua coaliţie guvernamentală de la Helsinki a cerut ca Finlanda să se opună categoric unui nou plan al zonei euro de ajutorare a Greciei şi să sprijine ideea unui Grexit, ameninţând cu intrarea în opoziţie.

Reiterarea obsesivă a "încrederii" în orice declaraţie privind Grecia este proba cea mai elocventă că principala problemă nu este una economică, ci politică. De altfel, creditorii, ale căror interese economice sunt deasupra oricărei bănuieli, s-au arătat mai degrabă satisfăcuţi de noul planul de reforme trimis la Bruxelles de guvernul Tsipras. Nu şi tabăra neîncrederii, care pare să urmărească nu doar izolarea europeană a Greciei, ci prăbuşirea guvernului stângii radicale de la Atena chiar cu riscul Grexit-ului. Şi aceasta pentru că propagarea unor astfel de idei ar putea cuprinde şi alte societăţi europene, în primul rând Spania. În Germania, unde comunicarea politică bazată pe exacerbarea stereotipurilor antigreceşti a impus etosul public, nu doar conservatorii (care nu mai păstrează din creştin democraţie decât numele), ci şi social-democraţii sunt îngrijoraţi de contagiunea ideilor stângii radicale. Însă nu este vorba doar de îngrijorare aici, ci şi de cecitate. Încercarea de a impune o linie politică, în care au fost atrase şi instituţiile europene, pune în discuţie întreaga construcţie europeană. Iar antieuropenii convinşi, de la Marine le Pen la Nigel Farage încearcă să profite de context.

Tocmai pentru că nu există niciun argument economic viabil, în editorialul său din The Time, din 9 iulie, If Greece continues with austerity, it would be depression without end (dacă Grecia continuă cu austeritatea va fi o depresiune fără sfârşit), Joseph Stiglitz reacţionează critic: "Pe măsură ce saga Greciei continuă, mulţi încep să se minuneze de îndrăzneala Germaniei. A primit una dintre cele mai mari reduceri a datoriilor din istorie şi un ajutor necondiţionat din partea Statelor Unite, prin Planul Marshall. Şi, cu toate acestea, Germania refuză să discute despre reducerea datoriilor." Căci, dacă a existat un motiv economic al referendumului grec de pe 5 iulie, dincolo de motivele politice care pot fi oricând contestate, acesta a fost (re)punerea problemei reducerii datoriei pe agenda negocierilor cu creditorii şi instituţiile europene şi internaţionale. Până şi FMI, în raportul publicat săptămâna trecută (şi pe care, se pare, anumite state europene au încercat să-l întârzie) este de acord că fără o restructurare a datoriei Grecia nu poate supravieţui în zona euro. Din aceste motive, şi din multe altele, în actualele negocieri nu e vorba nici de încredere, nici despre comportamentul economic şi administrativ al Greciei, ci despre o viziune politică privind Europa şi democraţia. Pentru că, dincolo de stereotipurile antigreceşti, Grecia deja a făcut eforturi pe care majoritatea statelor europene, poate cu excepţia României şi Estoniei, nu le-au făcut încă. Dar, dacă va fi obligată să rămână doar cu austeritatea, fără politici de acompaniere a sectoarelor economice viabile şi fără protecţie socială, Grecia va fi obligată - oricare va fi guvernul de la Atena -să iasă nu doar din zona euro, ci şi din UE.